Ion Barbu

Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, s-a născut pe 18 Martie 1895 la Câmpulung-Muşcel și a decedat pe 11 August 1961 la Bucureşti. A fost un poet şi matematician român, considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei, fiică de procuror. Pseudonimul care l-a făcut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă. Poetul a creat un fenomen artistic unic prin combinarea Poeziei cu Matematica. Stilul poeziei sale este diferit de al poeților români tradiționali, cum ar fi Arghezi și Blaga, fiind mai aproape de concepția poeților moderni și singulare, cum ar fi Stephane Mallarmé sau Paul Valéry. El era, de asemenea, un matematician și această abordare abstractă a matematicii a influențat și reprezentările sale poetice. Studii literare au clasificat creația lui Ion Barbu în trei etape: parnasiană, baladic-orientală și ermetică.

Despre Ion Barbu

Ion Barbu sau Dan Barbilian, după numele său real, a avut un talent matematic remarcabil, care a început să se manifeste încă din liceu, unde a publicat contribuții importante în revista „Gazeta matematică”. În această perioadă, el a dezvoltat și o pasiune pentru poezie. Între anii 1914-1921, Barbilian a studiat matematica la Facultatea de Științe din București, cu profesori de talie mare, cum ar fi Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel și Anton Davidoglu.

Perioada 1921-1924 a fost marcată de studiile sale la Göttingen, Tübingen și Berlin, unde a avut prietenii matematicienii Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin, Wilhelm Blaschke și alții. Cartea soției sale, Gerda Barbilian, descrie anii petrecuți în Germania, precum și situația economică precară din acea perioadă.

Cariera lui Dan Barbilian în matematică a continuat cu susținerea tezei de doctorat în 1929 și participarea la numeroase conferințe internaționale de matematică, cum ar fi cele de la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934). Contribuția sa majoră la matematică a fost prin participarea la „programul de la Erlangen”, formulat de Felix Klein.

În anul 1942, el a fost numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București și a publicat numeroase articole în reviste matematice. Cei mai importanți doi dintre acestea sunt o lucrare scurtă apărută în „Casopis Matematiky a Fysiky” (1934-1935), în care a definit o procedură de metrizare cunoscută sub numele de „spații Barbilian”, și două lucrări în „Jber. Deutsch. Math. Verein.” (1940 și 1941), care au stimulat cercetarea în geometria inelelor și sunt astăzi cunoscute cu numele său, al lui Hjelmslev și Klingenberg.

După anul 1933, Barbilian s-a concentrat pe programul de la Erlangen al lui Felix Klein și a axiomatizat geometria algebrică și mecanica clasică. El a continuat să se ocupe de teoriile algebrei moderne (1946 – 1951), teoria algebrică a numerelor (1951 – 1957), teoria determinismului și a obținut prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță. În 1938, a devenit membru al asociației „Deutsche Mathematische Vereinigung” și a fost membru titular al Academiei de Științe din România din 20 decembrie 1936.

În poezie, etapa parnasiană a lui Ion Barbu reprezintă perioada în care au fost publicate versurile sale între 1919 și 1920 în revista „Sburătorul”. Acestea au caracteristici ale poeziei pure, dar și ale romanticismului, fiind scurte și riguroase ca formă. Poeziile descriu peisaje mineralizate, evocă zeități mitologice și prezintă procese de conștiință. Ion Barbu evită poezia-confesiune și transferă unele elemente ale naturii sentimente și aspirații ale ființei umane.

Etapa baladică-orientală indică orientarea poetului către concretul lumii și evocă o lume pitorească de inspirație autohtonă sau balcanică. Poemele din această etapă au un caracter narativ, sunt lungi datorită pasajelor descriptive și evocă o atmosferă adecvată. Poezia „Isarlâk” este o cetate ideală, în care se echilibrează totul. „Domnișoara Hus” vorbește despre o iubire pătimașă și nefericită și a unei eroine tragicomice. Farmecul acestei poezii stă în incantația versurilor și sugestia fantastică a descântecului. Poemul „După melci” stilizează motive folclorice pentru a povesti o experiență de inițiere în tainele naturii.

Etapa ermetică a poeziei lui Ion Barbu este caracterizată prin încifrarea semnificațiilor și are loc după un moment de tranziție reprezentat de cărțile „Oul dogmatic”, „Ritmuri pentru nunțile necesare” sau „Uvedenrode”. Aceste poezii se învârtesc metaforic în jurul ideii de „nuntă”, înțeleasă ca pătrundere în miracolul creației universale. „Oul dogmatic” este un simbol al misterului „nuntă”, reprezentând lumea dinaintea nuntirii și creația dinaintea Genezei. În „Ritmuri pentru nunțile necesare”, sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros, rațiune și contemplație poetică. Cunoașterea absolută se împlinește prin contemplația poetică, când se atinge viziunea directă a principiului universal. În „Uvedenrode”, pe aceeași temă a nunții, se reia ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere.

Poetul Ion Barbu a publicat volumul „Joc secund” în anul 1930, ca urmare a unui pariu sau înțelegerii cu Tudor Vianu. „Joc secund” este considerată opera sa cea mai importantă și conține poezii cu un limbaj abstract și ermetic, inspirate de poemele lui Stephane Mallarmé. Poetul folosește concepții matematice în poezii, cum ar fi noțiunea de grup, și consideră poezia similară cu geometria, ca fiind un simbol pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Ciclul „Joc secund” are două texte importante, „Joc secund” și „Timbru”, care au orientări diferite, una spre înțelegerea sensului ascuns al lumii și cealaltă spre fenomenalitatea imediată. „Joc secund” este caracterizat printr-o sonoritate impecabilă, dar sensul poeziei nu este dezvăluit la prima lectură. Poetul vede poezia ca o reflectare a spiritului nostru și ca un act de autocunoaștere.