Ion Barbu

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

[Din ceas, dedus…]

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Grup

E temniţa în ars, nedemn pământ,
De ziuă, fânul razelor înşală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greşală.

Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?

Orbite

Colo, dimineaţa mea,
Viu altar îţi miruia:

Ca Islande caste, norii
În, dorită, harta orii,

Ageri, şerpii ce purtai,
Şerpii roşii, scurşi din rai,

Şi, cules, albastrul benţii
De pe jerbele Juvenţii.

*

Lăncile de iarbă mici
Le păzea căţeaua Bitsh,

Inimi mari dormeau pe ţară.
Munţi, cu sângele afară…

Cunoscut acelor zori
În fântâni, în şerpi, în nori.

Increat

Cu Treptele supui văditei gale
Sfânt jocul în speranţă, de pe sund,
Treci pietrele apunerii egale
Supt văile respinse, ce nu sunt.

Ţi-e inima la vârste viitoare
Ca şarpele pe muzici înnodat,
Rotit de două ori la mărul-soare,
În minutare-aprins – şi încrestat.

Lemn sfânt

În văile Ierusalimului, la unul,
Păios de raze, pământiu la piele:
Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e
Unghi ocolit de praf, icoană veche!
Văd praful – rouă, rănile – tămâie?
– Sfânt alterat, neutru, nepereche.

Aura

Mire, văzut ca femeea,
Cu părul săpat în volute,
De Mercur cumpănit, nu de Geea,
Căi lungi înapoi revolute;

La conul acesta de seară,
Când sufletul meu a căzut
Şi cald, aplecatul tău scut
Îl supse, ca pata de ceară,

Crescut, între mâini ca de apă,
Ce lucru al tainei cercai?
Sub verdele lumilor plai
Arai o lumină mioapă.

Secol

Răsărit al crestelor de păsări,
Steme nicăiri în fâlfâit,
Bântuie, când soarelui voit
Arcuite pajurile căţări.

Seceri dintre secete-au sclipit!
Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
Anulare unor albe timpuri,
Sub arginţii muntelui orbit.

Margini de seară

Pendulul apei calme, generale,
Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Sălciu muia şi racul fosforos.

Un gând adus, de raze şi curbură
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele cămărilor de bură
Mirat le începea, în Dumnezeu.

Dioptrie

Înalt în orga prismei cântăresc
Un saturat de semn, poros infoliu.
Ca fruntea vinului cotoarele roşesc,
Dar soarele pe muchii curs – de doliu.

Aproape. Ochii împietresc cruciş
Din fila vibrătoare ca o tobă,
Coroana literei, mărăciniş,
Jos în lumină tunsă, grea, de sobă.

Odaie, îndoire-n slabul vis!
– Deretecată trece, de-o mătuşe –
Gunoiul tras în conuri, lagăr scris,
Adeverire zilei – prin cenuşe.

Edict

Această pontifică lună
Cuvânt adormiţilor e,
Din roua caratelor sună
Geros, amintit: ce-ru-le.

O sobă, cealaltă mumie.
Domneşte pe calul de şah,
La Moscova verde de-o mie
De turle, ars idol opac.

Dogoarea, podoabă: răsfeţe
Un secol cefal şi apter.
– Ştiu drumul Slăbitelor Feţe
Ştiu plânsul apos din eter.

 

Paralel romantic

Numisem nunţii noastre-un burg,
Slăvit cu ape-abia de curg –
Ca un dulău trântit pe-o labă,
Vechi burg de-amurg, în ţara şvabă.

Scări, unghiuri, porţi! În prag de uşe.
O troli domoli, o troli cu guşe,
La ce vărsări, ca de venin,
Vis crud striviţi şi gând cretin!

Stângi cuburi şubrede, intrate,
De case roşii, zaharate;
Verzi investiri, prin câte-un gang,
Sub ceasuri largi – balang, balang!

Oul dogmatic

E dat acestui trist norod
Și oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în cleștar,
Înoată, în subțire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul
În care doarme nins albușul
Atât de galeș, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Și masculin
Albușului în hialin :
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi — întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolți pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou — simbol ți-l aduc,
Om șters, uituc.

Nu oul roșu.
Om fără sat și om nerod,
Un ou cu plod
Îți vreau plocon, acum de Paște :
Îl urcă — în soare și cunoaste !

*

Și mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Și ou și lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar…
A morții frunte — acolo-i toată.
În gălbenuș,
Să roadă spornicul albuș,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma — dogma.

*

Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Și nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă — în pacea — întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Și sfânt, doar nunta, începutul.

Ritmuri pentru nunţile necesare

Capăt al osiei lumii!
Ceas alb, concis al minunii,
Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Pentru cercuri de mister!

An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare:
Roata Venerii
Inimii
Roata capului

Mercur
În topire, în azur,
Roata Soarelui
Marelui.

I

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Masă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.

Ah, ingrată,
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră,
Inimă
În undire minimă:

Aphelic ( )
Perihelic ( (i )
Cojunctiv (dodo)
Oponent (adio!)

II

Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai,

Mercur, astră aurită,
Cu peri doi împodobită
Lungi
Cu pungi
Pe bomba mare,
Oarbă, de cercetătoare,

O, Mercur,
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O select
Intelect
Nunta n-am sărbătorit…

III

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,

Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,

Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
– În Firida ce scântee eteree.

Falduri

Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
Vegherea sticlei, drept cortină.
Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
Din membre limpezi, o cristal!

Sub mături, fluturi şi urâturi
Mort – chipul meu, pe crengi de gâturi,
Un glas din ceruri cere: – Dacă
Ai face-oglinzile să tacă?

Din somn, din stofă sar deştept,
Smulg fierul scurt, îl duc la piept.
La ţărmul apelor de gală
Strig hidra mea, chilocefală:

– Întemniţate William,
Cast hidrofil, te aşteptam
Să treci, maree, din oglindă
În luna frunţii, să te-aprindă;

Student stufos, Bostonian,
Ceţoase Wilson William,
Îţi jur, ar face-o bună mină
Spini şase-n pielea ta marină!

(De şase ori, în ape grele
Sting fier aprins, până-n prăsele;
Fulger cedat, just unghi normal,
Cad reflectat, croiesc cristal.)

Piei, chip! Rămâi, cortină spartă,
Pătrată Spanie pe-o hartă,
Răpus, în mâini, pumnalul tras,
În fund ursuz, de zahăr ars:

Valuri frânte, gemene,
Ruptură de cremene,

Ce gând târziu mă suflă-acu?
Să vântur nopţii “Bu-hu-hu”
Ca la un cântec, altădată?

Se toarce vorba, închegată,
Cutia-încet se-ncuie-n piept,
În scrisul apei caut drept.

Isarlâk

La vreo Dunare turceasca,
Pe ses vested, cu tutun,
La mijloc de Rău si Bun
Pân’la cer frângându-si treapta,

Trebuie să înfloreasca:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!

Ruptă din coastă de soare!
Cu glas gales, de unsoare,
Ce te-ajunge-asa de lin
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuisor, la zâna-în fuga…

*

– Isarlîk, inima mea,
Data în alb, ca o raia
Intr-o zi cu var si ciuma,
Cuib de piatra si leguma
– Raiul meu, ramâi asa!

Fii un tîrg temut, hilar
Si balcan – peninsular…

La fundul marii de aer
Toarce gâtul, ca un caer,
In patrusprezece furci,
La raiele;

rar, la turci!
Beată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin

*

Colo, cu doniti în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii si gogosari,
Guri casca când Nastratin

La jar alb topeste în,

Vinde-în leasă de copoi
Catei iuti de usturoi,
Joaca, si-în cazane suna
Când cadâna curge-în Luna.

*

Deschideti-va, porti mari!
Marfa-aduc, pe doi magari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe luna rase,
Si-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealîk

– Deschide-te, Isarlîk!

Să-ti fiu printre foi un mugur
S-aud multe, să mă bucur

La rastimpuri, când Kemal
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-în Asia grecime;

Când noi, a Turchiei floare,
Intr-o slavă stătătoare

Dăm cu sâc
Din Isarlîk!

Încheiere

Stinsă liniştirea noastră (şi aleasă),
Isarlâk încinsă, Isarlâk mireasă!
Dovediţii, mie, doisprezece turci
Între poleite pietre să mi-i culci:

Inima – raiaua, osul feţii spân,
Ţeasta, nervii torşi în barbă de stăpân,
Clatină-i la Ciprul Negru, în albeaţă
De sonoră vale într-o dimineaţă!

Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria
Săbiilor trase la Alexandria,
Libere, sub ochiul de senin oţel,
În neclătinatul idol El Gahel.

Inegală creastă, suliţată cegă,
Lame limpezi duse-n ţara lui norvegă!
Răcoriţi ca scuţii zonele de aer,
Răsfiraţi cetatea norilor în caier,

Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlâk,
La o albă apă intru – bâldâbâc.
Fie să-mi clipească vecinice, abstracte,
Din culoarea minţii, ca din prea vechi acte.
Eptagon cu vârfuri stelelor la fel.
Şapte semne, puse ciclic:

Umanizare

Castelul tău de ghiață l-am cunoscut gîndire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrîngeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Și-am mers, și-am mers spre caldul pamînt de miazăzi,
Și sub un pilc de arbori stufoși, în fapt de seara,
Cararea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pîlc de arbori sălbateci, în amurg,
mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revarsă divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg și înmiit –
Să simtă că vibrază în lumi nenumărate…

Și-n acel fapt de seară, uitîndu-mă spre Nord,
În ceasul cînd penumbra la orizont descrește
Iar seara întîrzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de ghiață se topește.

Timbru

Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Înecatul

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;
Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean!
Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,
Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă,

Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să pice,
Din care alte ramuri, armate-n şerpi lemnoşi,
Bat apele, din baia albastră să despice
Limbi verzi, şuierătoare, prin dinţii veninoşi.

Statură

Să nu prelingă, să nu pice
Viu spiritul, robit în ea,
La azimi albe să-l ridice:
Sfiit pruncia ei trecea.

Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă,
Uşor sunau în răsărit;
Şi nori ce nu ştiau s-ajungă
Şi munţii, câţi va fi-ntâlnit,

Suiau cu iezerii, să cate
La anii falnici, douăzeci.
Vedeau din ceasul ce nu bate
– Din timp tăiat cu săbii reci.

Izbăvită ardere

Curcanii au mutat pe soare şirul
De gâturi cu, nestinşi, cartofii roşii.
La cerul lăcrămat şi sfânt ca mirul
Rotunzi se fac şi joacă pântecoşii!

Şuviţa stelei noi întinge-n ape,
Un stăpânit pământ ascultă ani,
Pământul s-a lipit de steaua-aproape.
Nuntesc, la curtea galbenă, curcani.

Poartă

Suflete-n pătratul zilei se conjugă,
Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă.
Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
Vindecă de noapte steaua-n tremurare.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru.
Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgeră Sodomei fructul de măceş.

Legendă

Străluminaţi ca nişte unghii,
Sub scuturi, îngeri au lăsat
Cherubul văii să-l înjunghii,
– Sădiţi în aer ridicat.

Şi limfa pajiştelor pale
Se pleacă soarelui ferit
Al certei sere animale:
Îngână sângelui ivit.

Scris, râul trece-n mai albastru
Şi varurile zilei scad,
E rana Taurului astru.
Vădita ţară, Galaad.

Mod

Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid
La gama turlelor acelor locuri,
Întreci oraşul pietrei, limpezit
De roua harului arzând pe blocuri,

O ceasuri verticale, frunţi târzii!
Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta – nouă.

– Înaltă-n vânt te frângi, să mă aştern
O, iarba mea din toate mai frumoasă.
Noroasă pata-aceasta de infern!
Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă.

Steaua imnului

Râu încuiat în cerul omogen,
Arhaic Unt, din lăudată seară,
Scurs florilor, slujind în Betleem,
Când gărzile surpate înviară.

Să port – sub raze deget şters înting –
Un liniştit, un rar şi tânăr mugur
Prin ger mutat, prin tufele de zinc,
La stâncile culcate: să le bucur.

Suflet petrecut

Scăzută zării blândă e ţara minerală.
– Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat.
A ofilirii numai această foarte pală
Făclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfânta, ca o maică
– Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap:
Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,
Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.

Desen pentru cort

O, veacul legiuise militar
În litere ca turnul ţuguiate!
Urzite căi, neverosimil var,
Prin dimineaţa ierbii înmuiate.

Spălări împrăştiate! Înnoiţi
Arginturile mari botezătoare
Şi inima călărilor – spuziţi
De dreaptă ziua-aceasta suitoare.

– Ei vor sălta, la drum cu Novalis,
Prin Şvabii verzi, ţipate în castele.
Să prade tremuratul plai de vis,
Prielnic potrivirilor de stele!

Păunul

Se ploconea răsăritean şi moale,
Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceaşcă.

Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.

Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă…

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.

Paznicii

Înaltă conexiune,
Gardă eficace nunţilor,
Drum şi Carte:
Pentru sumbrul rac al lui Marte.
Pentru Jup
– Acel Trup –
Saturn centurat în aparte,
Uran ca un tiv,
Neptun aditiv;

Cădelniţare în cor a nunţilor,
Din zece Lune, în rampă,
O foarte cerească şi amplă
Mătanie a Frunţilor!

Salut de pe scară de noapte,
La sceptrul seral
De trei ori spiral:
Al lumii râu static de lapte;

Plecăciune joasă,
La faţa păroasă,
Suptă, care ajună
Apusă-n cărbunii din lună;

Mătanie adâncă,
Îndoită încă
Norului violaceu,

Fumat lung, de soare,
La ziua-n vărsare,
Când pipăie sufletul meu.

Înfăţişare

Pudrează râul tragic în oglindă,
Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
Săltate-n coc, volutele să prindă
Perucii de argint – un encefal.

La balul liniştit, de mare gală,
De vrei să placi frumosului tău Domn:
Treaz, poleieşte-ţi masca facială
Şi dinţii înverziţi de duh de somn;

Luminile odăilor le stinge!
Să-nceapă marea pară de opal,
Când îngheţat, din iarna care ninge
În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

– Fii Domnului statură luminoasă,
Cu gândul – sprinten fulger viitor!
Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă
Şi ochiul: disc lunar lunecător.

Uvedenrode

La râpa Uvedenrode
Ce multe gasteropode!
Suprasexuale
Supramuzicale;

Gasteropozi!
Mult limpezi rapsozi,
Moduri de ode
Ceruri eşarfă
Antene în harfă;

Uvedenrode
Peste mode şi timp
Olimp!

Ceas în cristalin
Lângă fecioara Geraldine!

Dantelele sale
Ca floarea de zale,

Prin braţele ei
Gheţari în idei,

La soarele sfânt,
Egal – acest cânt:

Ordonată spiră,
Sunet
Fruct de liră,
Capăt paralogic,
Leagăn mitologic,
Din şetrele mari
Apari:
O cal de val
Peste cavală
Cu varul deasupra-n spirală!

Încorporată poftă,
Uite o fată,
Lunecă o dată,
Lunecă de două
Ori până la nouă,
Până o-nfăşori
În fiori uşori,
Până-o torci în zale
Gasteropodale;

Până când, în lente
Antene atente
O cobori:

Pendular de-ncet,
Inutil pachet,
Sub timp,
Sub mode
În Uvedenrode.

În memoriam

Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,

Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!

Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
– Fox al meu, îţi place, hai?

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.

Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!

Sus în pat
Haide – zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.

Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!

Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:

Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!

Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi – tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!

Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.

După melci

Unchiului meu Sache Soiculescu
al cărui glas îl împrumut aici.

Dintr-atâţia fraţi mai mari
Unii morţi,
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsar mai rău,
Dintr-atâţia (prin ce har?),
Mă brodisem șui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când Păresimi da prin lunci,
Cu pietrişul de albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi
Fetişcane
Cozi plăvane
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei…
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar.
La un sfânt prin Făurar
Ori la sfinţii Mucenici,
Târla noastră pe pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Rupt din fugă
Subt o glugă
De aluni, pe buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos, în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el:
Melcul prost, încetinel…
În ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Din mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă Omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scotocit
(Cu noroc, căci l-am găsit).

Era, tot o mogâldeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se desghioacă
Pui molatic, din ghioacă,
Vream să văd cum iar învie
Somnoros, din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai ca să-l descânt:
“Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-încoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare;
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace!
Şi tu singur, în găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint…
Peste gardurile vii,
Dinspre vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
În tarlale –
Tipărește brâu de zale…”

După ce l-am descântat
L-am pus jos
Și-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine;
Crengi uscate peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Scurt, furiș,
Înghițea din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni,
Îi vedeam piezişi
Cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi întorși
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase,
De bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig
Strâns cârlig,
– Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji:

De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâtleji.

Chiondorâş
Căta la cale;
De pe șale,
Când la deal și când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Un tăios, un aspru: hârrşi…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică, şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem
Că porni, duium, să vie
O viforniţă târzie
De Păresemi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Albă pleavă;
Şi cădeau şi mărunţei
https://www.versuri.ro/w/db17

Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)

În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă, singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene…
Rar, le culegeam alene;
Moşul Iene
Răzbătea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.

Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese,
Ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.
Şi-mi ziceam în gând:
“Dar el
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă:
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure,
Roagă vântul să se-ndure.”
De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
Era-nalt, nu ajungeam.
Dar prin sticla petecită,
Dar prin gheaţa încâlcită,
Fulgera sul lung de har,
Prăpădenia de-afar’
Podul lumii se surpase
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Viu îmi-adusei aminte
Ce-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită,
Când, pe coate,
Guri spurcate
Suflă vânt
Să dărâme
Din pământ…
Când, pe sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-nvălită
Cu opt sărici
Stă covrig,
Stă, înghite
Și sughite,
Şi se vaicără
De frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul, sus, la el,
Şoptii:
“Melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici vivorniţă, nici mute
Prin păduri nu te-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene,
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept,
Cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng,
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Din ţăpoi săltând urcuşul),
-Înălțat la dâmbii prinși
Mă-ntorsei subt aluniş…
Îl zării lângă culcuşu-i
De frunziş.

Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită,
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Zale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.

Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:
“Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunul e un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi, dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.
Că e ciunt, nu m-am uitat…
Ci, la punga lui cu zale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
“Melc, melc
Cotobelt,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,
Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”