Driada

I

Eu îl priveam prin geamul vărgat de lujeri, vara,
Ori scris de colții iernii cu sterpe flori de ger,
Cum pe tipsia luncii, biet arbore stingher
Își frânge vreascul veșted sau clatină povara,

Dar pârtia sticloasă mi se părea înceată;
Iar calea însorită, prea lungă pan’ la el.
Și-am stat să-nnod întruna — inel lângă inel —
Din sfoară, mreji; și varsii, din salcie tăiată.
Și totuși cât de dornic eram să-i fiu aproape
Să-nclin spre el urechea trudindu-mă să prind
Ce hohotiri trufașe îl pleacă și-l destind
Când viforul în trâmbe de-omăt vrea să-l îngroape.
Dar, uite, munci de iarnă te leagă de colibă
Și nu-ți dau timp s-adulmeci nici aerul de-afar’;
— Necum s-alergi pe drumuri, când viforul hoinar
Te-nșfacă dârz și zloată sumanul îți îmbibă.
Lăsai să treacă gerul; apoi, un lung pomelnic
De zile înmoinate când fiecare sloi
E-o lâncedă clepsidră; când neguri grele, ploi,
Dospesc încet pământul călăi, dar feciorelnic.
Un strat lăptos de aburi mai stărui pe zare
Dar într-o zi se rupse și prin spărturi văzui
Copacul despletindu-și în coame și frunzare
Tot aurul lui verde și toată floarea lui.
Orbit, plecat minunii, mi-am spus: să nu mai pregeți!
El numai pentru tine și-a pus un alt veștmânt,
Zorește spre belșugul miresmei și alege-ți
Pat neted în plocadul de ierburi și pământ.

II

Așa am pus deoparte și munca migăloasă,
Și traâdăvia iernii, și grijile de ieri.
Ca singur, în șoptirea născândei adieri
S-o iau pe cărăruia de humă lunecoasă.
Curând în miezul luncii, un neștiut fior
Simții urcând prin lucruri spre ființă mai deplină,
Din jgheabul pietrii,-n lujer, din brazdă, în tulpină:
Nestânjenitul vieții fior biruitor.
Cursese pretutindeni Și-acum, albeau privirii
Ciorchine de potire și paturi moi de puf,
Și nu știu ce amestec de-arome și zăduf
Topea orice făptură în marea nuntă-a firii.
Plămade răzlețite în nouri mici de vată
Se prelingeau de-a lungul plăpândului țesut
Iar rodnicia florii sorbea, cutremurată,
Și-n somn prelung un umed, străbătător sărut.
Din cupele tivite ori zdrențuite-n spume,
Din rodul în dospire se desfăcea trândav,
Un vis de desfătare, un vis sătul și grav
De lucruri presimțite abia, dar fără nume.
Încât, cu pași nesiguri, cu trupul dus agale
Și mintea stătătoare ca undele în iaz,
Într-un târziu, când ziua trecuse de amiaz
Împovărat de simțuri, mult istovit de cale,

Mă pomenii în fața stingherului din lunca,
Salbatecului arbor întrezărit prin geam.
Părea trudit și vârstnic Un noduros mărgean
Încununat cu alge, un trup răpus de muncă,
Un trunchi cu prăpădite crăci vechi ce stau să pice
Din care ramuri hâde — năprasnici șerpi lemnoși
Zbucnesc, ca sus în baia albastră să despice
Limbi verzi, șuierătoare, prin dintîi veninoși.

III

Dar peste ochi și cuget căzu o deasă sită.
Mă tolănii în voie pe caldul gliei sân
Și îmi lipii obrazul și tâmpla obosită
De scorojită coajă a trunchiului bătrân.
L-am alipit. Când, pâclă de gânduri și simțiri
Se lămuri deodată în limpezi închegări.
Un val purta deasupra. Din plasa lui subțire
Cădea aromitoare năpada de visări,
Se prelingea o rouă de umede mărgele
Pe frunte Pe tulpină, rășine moi și vii
Când iată că din tufe, mlădițe și nuiele,
Înfiorând tot trunchiul, un vălmășag de mii
De freamăte ridică, se-mparte-n ramuri, crește
Încet, încet, pe scoarță ghiceam cum se ivește
Ierbos și încă umed un strai sărbătoresc;
Cum mai adânc, sub blana de mușchiuri unduiesc

Nelămuriri de cărnuri, cum se răsfira vine,
Cum toată viață aspră, sălbatecă din lunci
Se-adună, se strecoară prin rădăcini și vine
Ca laptele-n gâtlejul nesățios de prunci.
Miresme calde, lâncezi se revărsau, cascadă,
De sus, din ce păruse a fi frunzișul lui
— Atunci, silindu-mi ochii să șuie și să vadă
Zării, râzând sub maldăr de foi și par gălbui —
În loc de arbor, însăși străvechea lui Driada
Iar i-am închis Și iarăși dorințele născânde
Din zăcerile turburi îmi năvăleau, tumult;
Vroii să scap, dar brațe lunecătoare, blânde
M-au strâns și mai aproape și m-au lipit mai mult.