Veronica Micle – Poezii

Veronica Micle a fost o persoană activă și implicată în mai multe aspecte ale vieții sociale și culturale din România secolului XIX. După absolvirea Școlii Centrale de Fete, ea s-a căsătorit cu Ștefan Micle, un profesor universitar și rector al Universității din Iași. Veronica a fost martor în procesul intentat lui Titu Maiorescu și a contribuit la înființarea școlii profesionale de fete și la îndrumarea unor școli de fete din Iași. În 1872, ea a făcut o călătorie la Viena, unde l-a cunoscut pe Mihai Eminescu și a început să scrie în proză.

În timpul Războiului de Independență, Veronica a fost soră de caritate și a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți. După moartea soțului său din 6 August 1879, ea a luptat pentru a obține o pensie pentru familia sa.

Cele două fiice au avut, de asemenea, cariere de succes, una fintre acestea, Valeria, a fost studentă la Conservatorul din București, cealaltă fiică alegând să urmeze cariera tatălui său, devenind profesoară de fizică. Veronica a arătat generozitate prin donarea casei sale din Târgu Neamț către Mănăstirea Văratec.

Debutul literar

Veronica Micle a debutat în anul 1872 ca scriitoare, sub pseudonimul Corina, prin publicarea a două lucrări în proză în „Noul curier român”. Majoritatea poeziilor sale au fost publicate în „Convorbiri literare”. În 1887 a apărut volumul său de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine, precum și aforisme. În 2018, a apărut o antologie poetică a sa în limba spaniolă.

Marea Sa carieră literară a fost apreciată de unii, cum ar fi Mihai Eminescu, care considera că „cartea ei e veșnic nouă pentru mine”, în timp ce alții, precum Delavrancea, o considerau „un poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”. Istoricul Nicolae Iorga a văzut viața și opera Veronicăi Micle ca fiind „o dramă antice,

Relația cu Mihai Eminescu

Mihai Eminescu și Veronica Micle au fost doi dintre cei mai importanți poeți din România. Relația lor a evoluat în timp, dar a fost întotdeauna marcată de o influență reciprocă. În scrisorile și poeziile sale, Eminescu a recunoscut de mai multe ori importanța pe care Veronica a avut-o în viața sa. De exemplu, în ciorna unei scrisori de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. În poezia „Lumea îmi părea o cifră”, Eminescu mărturisește că înainte de a o întâlni pe Veronica, „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, dar după aceea „începusem să am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

Relația dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu a fost una complexă și caracterizată de o serie de conflicte și încercări de ruptură. După moartea soțului Veronicăi, Ștefan Micle, relația dintre cei doi s-a reînnoit prin intermediul unei scrisori de condoleanțe din partea lui Eminescu. În lunile septembrie și octombrie au petrecut timp împreună, dar în perioada următoare au încercat să-și întemeieze un cămin fără succes din cauza lipsei mijloacelor materiale. Veronica i-a adresat adesea reproșuri lui Eminescu, precum că îi scria prea puțin și prea rar sau că nu o vizita la Iași. După perioada inițială de entuziasm, Eminescu a început să aibă probleme în a face față cerințelor Veronicăi, iar aceasta s-a răzbunat prin scrisori scurte și amenințarea cu ruperea legăturii. Au existat trei astfel de încercări de ruptură pe care Eminescu a reușit să le rezolve, dar conflictul a continuat. Într-o scrisoare din 19 februarie 1880, Veronica exprima sentimente de neglijare și hotărârea de a se despărți.

Relația dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu este una complicată, caracterizată de amenințări, reproșuri, declarații de dragoste și încercări de a obține atenție din partea lui Eminescu. Veronica a amenințat că se va răzbuna prin publicarea unei descrieri a Junimii, dar nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu. La finele lunii decembrie 1881, ea a reușit să-i redeștepte iubirea prin stârnirea geloziei față de Caragiale, cu care acesta avusese o legătură între timp. Eminescu a reacționat cu o violență extremă, dar a început să-și asume propriile greșeli în această poveste. Acest episod arată că relația lor era caracterizată de tensiune și neînțelegeri, dar totodată de un grad de apropiere și înțelegere.

Sfârșitul

La 3 August 1889 s-a stins din viață la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic.Moartea ei a fost una controversată. Deși sursele vremii afirmau că s-ar fi sinucis, Veronica a fost înhumată lângă biserica „Sfântul Ioan” de la Văratec, ceea ce ar indica faptul că nu s-a considerat o sinucidere. Acest lucru ar putea fi un subiect interesant pentru explorare în continuare, cum ar fi diferența dintre percepțiile societății asupra sinuciderii în acea perioadă și în prezent.

Referință: Wikipedia