Dialog liric

Și-acum mă-ntreb eu: simțirea adâncă
Cum de se naște pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă, 
Știam atâta că ești poet!

De-aș putea întrupa iubirea
Ce simțesc eu pentru tine, 
Timpul și nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte suvițele le-aș da, 
Senină să rămâie, curată ca un crin, 
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafar departe strălucești
Abea câte o clipă în cale-mi te ivești, 
Apoi dispari; – și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Și-n ora cea de pace, de sfântă liniștire, 
Ființă mult iubită, ce-n lume te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te slăvesc…
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.

Și a cerurilor taină adâncă și divină, 
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind –
Că s-o-nțeleg mai bine eu ochii mi-i închid –
Și-atunci văd că de tine e inima mea plină.