Nichita Stanescu

Nichita Stănescu a fost un poet și eseist român foarte apreciat pentru poezia sa lirică și critică. Opera sa a abordat adesea teme legate de moarte, dragoste și exil, iar utilizarea simbolurilor și metaforelor a contribuit la crearea unei atmosfere de mister și stranietate. Stănescu a fost cunoscut și pentru utilizarea jucăușă a limbajului, iar poeziile sale includeau adesea jocuri de cuvinte și jocuri de cuvinte. Deși opera sa a fost uneori criticată pentru că era prea greu de înțeles, poezia lui Stănescu continuă să fie studiată și apreciată de cercetătorii literari.

De dragoste 

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mîna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea ştie că eu nu râd
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Dimineaţă marină

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Viața mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Sufletul metalic al oraşului

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Edict

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Arbor invers

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

Tinerii

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Şi poate de aceea…

Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Cotropirea frunzelor

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neânvinsa clorofilă.

Muzica

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început să cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul
zăzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.

O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbătând eternul…

Cu bulgări de zăpadă-n mâini

Cu bulgări de zăpadă-n mâini
azvârl în focul veşnic.
O zână, ninsă săptămâni,
îmi ţine luna sfeşnic

când, aplecat şi încordat,
în focul veşnic bulgări reci
azvârl, mai alb, mai nepătat
decât au fost în veci.

Se stinge? Nu se stinge, nu!
El arde-n flame lungi şi iată
sprânceana mea-i de fum acu
şi fruntea încordată.

Apă şi foc, gheaţă şi fum, –
azvârl şi strig, azvârl şi strig:
Priviţi-mă, trăiesc şi sunt acum,
şi mă las nins şi nu mi-e frig.

Labirint în flăcări

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, –

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate
pururea în fum şi foc.

De dragoste

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

Fel de sfârşit

Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.

Estompare

Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, faptura,
dira lucindă şi, de melci,
tandra arsură.

Abia te ţin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarba-ncolţind dintr-un pământ
de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…

Pasăre dormind

Doarme,
Doamne, pasărea
tăvălindu-şi aripa
sub ea, numai sub ea
sub ea, numai sub ea…

Plouă nori, plouă de somn,
vis de beizade, de Domn

Pasăre dormind,
pasăre mâncată,
mistuită, fluturată.

Pe zăpadă ce se vede?
O umbră de frunză verde.

Vederea aceasta e relativă ochiului meu

Eheu, ţipă gândul.
Taci dracului, i-am spus ierbii verzi.
Pierzi totul, i-am spus.

Vor înceta aceaia care pot să iubească,
domnească va fi aşezarea ta între morţi.

Secunda aceasta e relativă
orei
pe care ţi-o atârni între ţâţe.

Taci dracului, i-am spus.
Dar ea n-a tăcut.
Ding şi dang ar bate ceasul,
dar i-am smuls limbile
şi clopotul
şi l-am lăsat mut.

E relativă vederea, eu mă pregătesc
să-mi smulg ochiul
şi să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi
să stea pe el să-l încălzească ca o pleoapă.
Taci dracului, i-am spus ochiului
în tine pasărea este moartă.

Tot universul nostru era albastru şi gol

Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.

Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…

Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.

Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.

Rugare

Mai urât de cât sunt
pot fi văzut
Mai frumos nu!
…mai sabie, da. Mai scut.

Altfel am pierde bătălia,
osul, artera,
glia şi norul
urâtul şi frumosul.

Dă-mi Doamne victorie,
ajută-mă să-mi înving duşmanii,
pielea de pe mine, marginea,
orele, anii.

În dulcele stil clasic

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în reliefuri de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Străfund de ochi

Valul venind spre mine a împietrit în aer
O, chiar şi tu, iubito, ai rămas
într-o deplină nemişcare.

Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.

Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.

Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă…

Recele echilibru al stelelor

Vor veni timpuri minunate
când echilibru rece al stelelor
se va rupe, şi când
şirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt

Omul, o câte trupuri a avut
şi în câte trupuri încă se va
încerca să mai fie!

Omul! de câte trupuri are nevoie
ca să se poată hrăni până la capăt
din sfera aceasta instabilă!

Vom mânca până la urmă
tot pământul acesta albastru.
Îl vom roade, îl vom roade.

Îi vom azvârli capul şi oasele
iar Omul, Omul nesătul,
cu un miliard de trupuri
va începe să roadă flămând
recele echilibru al stelelor.

Întrebări

Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane…

Nedreptate

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Colinda pe loc

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

Cavaler al florii de cireş

Chip de cireaşă muşcată de un elf
zburând tot timpul într-un alt
miraj visat.

…Sandă pe care mi-o-ncalţa un zeu
în salt pe inorogul cel înalt
şi insătat.

Şi voi veni să mă prostern
mai mult rănit şi mult
invins,

Când ai să baţi pe un cadran etern
un nor mai alb şi mult mai mult
care a nins.

Starea de a fi cireşar

Ah, n-o să ştie nimeni
gingaşa pricină a cireşului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să ştie nimeni
zburata pricină a păsărilor
impietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să ştie nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

 

Marină

Înfăşurat într-un val
strângând în braţe un peşte
simt malul cu iarbă natal,
cum mă izbeşte.

Înfăşurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget

Înfăşuat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.

Alte chei

Rămâne feşnic nedeschisă poarta aerului…
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
rămâne veşnic închisă poarta aerului…

Mă sufoc, iubito
mă sufoc de aceast crivăţ violent
de acest simun care plânge.

Pean

Nu trebuie înţelese sentimentele, –
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, –
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, –
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, –
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, –
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

Dezâmblânzirea

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

Înapoierea cheii

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea lui.

Mi-e dor
să potsă nu-mi mai fie dor
de tine.

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Meteoritul lent

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie
undeva în părţile mai albastre ale cerului.
Ca o spermă luminoasă şi leneşă,
câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe.

Cine ştie când se va naşte o altă lume,
şi în ce fel va fi aceea,
ce legi tragice şi ce obiceiuri altele
vor fi fiind cândva
în părţile mai albastre ale cerului.

Dar aceasta ne-o va vesti cometa
când cereşte va şterge cerul,
iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi
vom construi cu disperare temple.

Aterizarea

A venit un înger greoi ca un balaur,
Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte
Dădea din aripi atât de tare
că mă umpluse de vânătăi şi de morminte
M-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa, mamă
Totul devenise lapte,
sânul tău mamă, când
pana lui, din aripa lui,
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbătător era
şi cât fără de ochi sunt!

Triumful

Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate
pe roata căruţii.
Caii cei patru la număr,
trăgând la cvadrigă,
muriseră de insolaţie şi de alte stele!
Pe jos, copii, vă zic,
să mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –
să azvârlim cu sandaua după fluturi!
Astăzi vom mânca lănci şi cârpe pe steaguri
până la sufocare!

Semn 1

Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deşertul se umpluse cu lei
şi de plante.
Un tânăr metal transparent
subţire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate şi lent
despărţea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în launtrul unei gândiri abstracte.

Semn 5

Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.

Semn 12

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet de vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea înlăuntrul genunchiului meu,
cer înlăuntrul umărului meu,
eu înlăuntrul eului meu.

Nod 13

N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână unciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.

Nod 19

Ia cunoştinţa că pot ucide,
că pot zdrobi cu călcâiul capul suav
al stelei răsărinde şi placide,
din pricina căreia am devenit zugrav!

Ia cunoştinţa că nu am milă de mine,
că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ţi-aduc la cunoştinţa toate acestea!
Vezi ce faci!

Nod 33

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.

Gând 3

Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui “domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Gând 5

De aceea, pentru mine muntele – munte se zice.
De aceea, pentru mine iarba – iarbă se spune
De aceea, pentru mine izvorul izvorăşte
De aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.

Gând 7

Dac-ar fi să scriu un catren – catren însemnând o
poezie de numai patru versuri – în ce sens de numai
patru versuri, diferite popoare au poezii scurte,
noi… cea mai scurtă poezie a românilor este
tăpuritura din Maramureş, care se începe cu un
chiot şi se sfârşeşte cu o besteleală, dar e foarte
frumos că e aşa.

Gând 9

Să smulgem fildeşii din Alifantis
Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis
Să-l auzim cum cade cum şoimul cel
vânat
Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat
Când cântă parcă moare o taină dintr-
un grec
Şi tot ce e în mine zare arată a înec
Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult
mai mare.

Gând 11

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte
despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe
mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta
uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au
umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre
tine însuţi.

Gând 13

De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa.

Rău de frumuseţe

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Vitraliu

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

Avertisment

Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.

O călărire în zori
Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Frunzişuri

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.

Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea…

Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Somnul cu fierăstraie-n el

Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezind cu sânge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la cina cea de taină.

Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinând umbre. În şăi, fantome.
Frunze se lipesc de gâturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni.

Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă,
aduceţi căni şi pahare.
Aduceţi căştile vechi rămase din război,
aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi,
sau în loc de braţ au un loc liber,
care poate fi umplut.

Peste tot sânge de cal decapitat
curge în voie, şi
eu cel care-am văzut primul
acestea
vă vestesc că am băut din el …

Alfa

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul –
Minunat prilej de sete – marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi,-
arzându-ţi mâinile.

Douăsprezece noaptea, cu dor

Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.

Coagula tristeţea deodată…

Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă
privirea când mi-o prelungeam.
S-a dus şi ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
“Cling, clang” sau “Ping, pong”
Toţi îşi privesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca şi cum nimica nu ar fi,
mă gandeam, sau poate chiar strigam:
“Hai să ne strângem în braţe,
hai, hai să ne strângem în braţe!”

Închinare

Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii
aspiraţia, rodnicia, împlinirea

vârste trecându-şi puterea, arborele
din cele opt ore – ale zilei de muncă.

Mai mulţi fii ai pământului ţării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului!

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Somnul şi trezia

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Grosimea pământului

De la o vreme pământul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfârşeşte pământul,
în jos, se începe gândul.
Totul e plin de strămoşi
care ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescut în pământul de deasupra şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fii.

Morţile iubite

Sunt gata să mor înecat
în aceste sunete de privigetoare
asupra cărora m-am întâmplat
în dimineaţa răsărind fără soare.
Mă agăţ de orele vechi
dar fug toate-napoi,
totdeauna nesigure şi perechi,
asemenea cailor înhămaţi câte doi.
Ridic mâna prin frunze spre cer,
ridic din ea însăşi vocala strigând,
dar tace privighetoarea şi pier
morţile mele iubite, din gând.

Acum vom sta…

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu.nclini tâmpla
rece ca.ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.

Plantonul de noapte

Soldaţii dorm cu un braţ căpătâi
atât de destinşi, că portocalie
pe chip le răsare faţa dintâi
cea din copilărie.

Singur plantonul e treaz
şi-i priveşte în tăcere.
Peste odihna lor, azi
el are putere.

Îi veghează privindu-i pe rând
cu privire tandră, ciudoasă
… şi deodată începe să scrie în gând
o lungă scrisoare acasă.

N-ai să vii

N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.

Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
“S” e rece azi din sunt.

Testament

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

Din nou, noi

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Galben copil, oprit în poză

Galben copil, oprit în poză şi-nrămat
fără suflare şi dormind,
ţi-aş spune-un basm adevărat
călare pe un cal murind.

Cine a tras în calul meu?
Cu ce săgeată, cu ce floare?
Beau apă azi din curcubeu,
el singur nu mă mai doare.

Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,
săpaţi întruna şi adânc
poate-o s-ajungeţi voi întâi
dincolo de pământ.

Mă învelesc de frig…

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în relieful de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

Numărătoarea

Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este numărabil
Plouă Doamne şi transformi în noroi
sufletul meu de câmp arabil

Numărătoarea începe cu doi
Unul nu este şi nici nu există
Pământ amestecat cu apă, noroi
se numeştre cu vorba cea tristă

Numărătoarea începe cu doi,
dar, şi sfârşitul…
Plouă peste infinit. Murdar de noroi
sau, născător de noroi e infinitul.

Mit

Incapabil să pierd
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pământ.
Iar pământescul
mănâncă de foame cerescul.

A mea

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeamă acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.

Semnal

Încet! Mergeţi încet!
Nu vedeţi? Piatra e obosită.
Ea doarme. Doamne, ea doarme.
Piatra e foarte obosită.
Îndepărtaţi caii!
Şi tu, ce faci acolo, tu…
Cu tine vorbesc! Fii atent!
Face prea mult zgomot răsărirea aceasta de soare
Piatra e obosită.
Să tacă luna răsărind!
Aveţi grije, faceţi tăcere. Tăceţi –
Piatra e obosită.

În timp

Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…

Tragere la sorţi

Tragem la sorţi
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

***

Ce fel de tren marfar eşti tu
dacă ţi-e trupul meu şină de carne;
Ce fel de măr eşti tu
dacă ţi-e ramură viaţa mea?

Eu locuiesc într-un tril
de privighetoare
Dorm cu ceafa pe nota Do
şi-mi încălţ piciorul
într-un saxofon

Du-te, îmi strigă ciocanul,
du-te,
du-te idiotule de cui de fier,
du-te,
nu vezi că te bat în palma
unui crucificat?

unde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Rugăciunea

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată!

Trecător

Călăream pe un cal şi deodată-am văzut
că eu sunt calul acela
Şi deodată am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam şi deodată
i-am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
– Eu sunt tu. Lasă-i
pe cei patru să-şi urmeze destinul…
lasă-i!

Foarte câine

Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
şi cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu

Foarte pasăre am vrut
să-ţi adorm doar peste scut
lepădat şi început
de numai ce m-a durut

Foarte om poate-aş fi fost
dacă-aş fi ştiut vreun rost
ce este în tine os
şi ce este roşu-n, roz.

Ai văzut vreodată…

Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?

Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?

Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.

Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.

Autoportret – Haiku

Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.

Hieroglifa

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

Greşirea cerului

Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu.

Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cheile

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

Schimbarea la faţă

Am schimbat naşterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
şi am devenit rege,
pe un tron în prăbuşire.
Nu ştiu ce înseamnă cinci,
nu ştiu ce înseamnă patru
în genere nu ştiu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.

Tonul

Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apară iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire de
felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame.

Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.

Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.

De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,
sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă.

În rest, vreme trece, vreme vine.

Semn 6

O lumină fulgerătoare
peste inima din mare
vulturoaica se rupe-n două
în cuib peste ouă.

Pauză de gândire.

Apoi o fulgerare
în inima din mare
când se rupe-n două
vulturoaica peste ouă.

Pauză de gândire.

Nod 1

Gemea şi urla şi mârâia
cu gât de lebădă întins,
gemea şi urla şi mârâia
lupul întins prin prima ninsoare.
De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi,
de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă
tu, care ai gât de lebădă, lupule,
care stai întins pe prima ninsoare
şi urli şi gemi şi mârâi…
Pleacă, mi-a zis el,
du-te de lângă mine mi-a zis el,
alungă-te, mi-a zis el!
Şi m-am dus şi am plecat
şi m-am alungat
şi am lăsat singur pe lup
pe lupul cu gât de lebădă
pe lupul care striga şi mârâia,
plin de fulgi de zăpadă,
întins pe prima ninsoare.

Nod 23

Mi-am furat trupul de copil,
l-am înfăşat
şi l-am pus într-un coş împletit, –
şi l-am azvârlit în fluviu
să se ducă şi să moară în deltă.

Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos
mi-a venit cu el în braţe
tocmai acum!

Gând 1

Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţi.

Gând 2

Vreau să vă spun un lucru, cu riscul
de a mă repeta: eu nu prea cred că
există poeţi, cred că există poezie.

 

Gând 4

 Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă,
Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de
la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav,
care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog… Şi-mi
spune un lucru care m-ă lăsat aşa… nemaipomenit
de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor
caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are
dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are
dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de
altfel…

Gând 6

 Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.

Gând 8

Poeziile foarte bune care sunt compuse
pe o linie melodică proastă se uită iute
odată cu linia melodică. Pe când o
poezie proastă pe o linie melodică bună
rămâne în memorie.

Gând 10

Inspiraţia este fundamentul artelor în genere, ea
este exact ca impulsul electric care stârneşte
fulgerul între doi poli. În momentul în care
tensiunea între doi poli se creează, fulgerul apare.
Fără fulger nu poate să existe fulger.

Gând 12

Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un
poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab
decât sine însuşi.