Cântec de lună nouă

Încet, sub pașii ceasului venit, 
se șterge, sur, noptirea-albastră
…și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră…

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând, 
de îți rasună în ureche
pe după ceturi luna lunecând

Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mâna
Ne-oprim o clipa… apoi mergem iar
prin ceata udă, mână-n mână

și văzul tău pe piept îmi șuie
ca un păianjen beat și nu îmi spui
că mi s-a prins surâsu-ți amărui
de buze, fată amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă…
………………………
Și de-aș fi fost copac bătrân, bătrân, 
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.