Caută
Close this search box.

Vecina

Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, 
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…

Adeseori tu laşi la geamuri storul, 
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, 
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinţei, 
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, –
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă, 
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume, 
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, –
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, 
Păstrează calda ochilor ispită, 
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!

Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare, 
Când duclea tinereţe-i trecătoare…

De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul, 
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopţii cade peste vale, 
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale, 
C-un văl uşor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopţilor măiestre, 
Frumoasă ca o fată fără zestre, –
Se uită lung şi tainic prin ferestre… 

Categorii poezii: