Triumful iubirii

Aș vrea să fiu ca aerul ușoară
și să mă sui la cer și să-l sărut
de bucurie că se desfașoară
deasupra mea și-a ta și c-a făcut
să ne-ntâlnim mereu în câte-o stea, 
la care încă de copii priveam
când răsărea-n anume ceas la geam, 
și eu și tu spuneam:”E steaua mea!”.

Și-asemeni stelei va fi fost și-o carte
care-n aceeași vreme să ne placă
mie-ntr-o parte, ție-ntr-altă parte
a strâmtei lumi; și cine știe dacă
ne-am despărțit cândva cu-adevarăt
privirile pe cer și pașii pe pământ, 
de vreme ce ni s-au amestecat
într-un universal și orb alint…

Ții minte limba-n care mi-ai vorbit
întaia oară, și-n ce țară-anume, 
și câte trupuri am schimbat și nume, 
când trecătoare morți ne-au adumbrit?
Eu nu mai știu, dar amintirea ta
e ca un fir pe care-l simt prin vreme, 
și nu m-aș rătăci și nu m-aș teme
decât în clipa-n care m-ai uita.

Atunci, atâtea lumi ce plămădiră
cu truda lor ființa noastră, una, 
s-ar sparge-n haos pentru totdeauna
ca să desfacă ceea ce-mpletiră.
Din cer, ca dintr-un pom, când s-ar desprinde, 
ciocnindu-se bezmetice-ntre ele, 
ca focuri de-artificii; și din stele, 
ca la-nceput, un soare s-ar aprinde, 
împrăștiind pe-ntinderea albastră
noi sateliți, că viața n-o să stea…
și fiecare, surghiunit pe câte-o stea, 
am aștepta-o seară la fereastră
și-am spune tresărind:”E steaua mea!”.