Caută
Close this search box.

Spre insula enigmă

Un șuierat prelung salută ivirea zorilor…
În larg,
Un strop de purpură pătează albastrul-violet al mării
Pe bric,
Lumina roșie se stinge în vârful primului catarg,
Și-n locul ei, pe sfori, se-nalță pavilioanele…
E ziuă!…

Și mateloții se deșteaptă pe bord,
Și ancorele grele
Apar ca ghearele-ncleștate,
Ca niște fiare-nfometate…
Și bricul alb se mișcă-alene
Cu grația unei sirene
Ce se răsfață-n plasa de inele
Și de brățări lichide,
Ce dispar
Pe poarta larg deschisă lângă far!…

Adio, port…
Adio, cuib de veselie trecătoare…
Adio, cabareturi…
Adio, dansatoare…
Adio, ciocnet de pahare…
Adio, tot ce-a fost…
Adio!…

De-acum, pornim…
Pornim din nou…
Pornim!…
Și-n urma noastră, marea
Își împletește respirarea
Cu al sirenelor ecou –

Eternul nostru semn de întrebare!…
Iar mai târziu
Sărmanul port
Abia-și mai lămurește-n zare
Conturul alb,
Ca și-n cavou
Din care morții-ncep să-nvie!…
Și bricul nostru-i primul mort
Care-a-nviat,
Înveșmântat
În alb,
De sus și până jos,
Ca și Cristos!…

Suntem departe –
Da… departe!…
Și vântul mării ne sărută
Pe frunte,
Pe obraji,
Pe gură…
Și parcă ne cunoaște, vântul –
Cu nevăzutele lui brațe ne-arată drumul
Și ne-nvață
Să ne ferim de sfatul zării,
Căci zarea-i veșnic prefăcută…
Și-apoi ne lasă, când pricepe
Că noi i-am tălmăcit cuvântul!…

Plutim spre răsăritul lumii,
Plutim spre prima dimineață!…
Și bricul alb
Sfâșie-n două covorul apelor albastre,
Lăsând în urma lui o dâră de spumă creață,
ce se-ntinde
Ca și o punte nesfârșită,
Pe care sufletele noastre
Se vor întoarce acasă-n ziua
Când uraganele ne-or vinde!…

Și-așa, pluti-vom toată ziua…
Și-așa, pluti-vom noaptea toată…
Și-așa, pluti-vom vreme multă –
Căci „prea mult” nu e niciodată,
Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”,
În care nu știm nimeni încă, ce va fi –
Dar știm cu toții că-ntr-o bună zi,
Noi, cei născuți din tată-n fiu navigatori,
Vom acosta la rândul nostru-nvingători!…

Și-atunci –
Stăpânii Mării Negre noi vom fi!…

Categorii poezii: