Şi iarna venind în genunchi… 

Nici o moară de apă…
Dar unde sunt, oameni buni, morile-dulcile?

O roată de lemn lustruind cerul,
iedera ca o brăţară de milă,
morarul bătrân înşurubat cu umărul
în stâlpul din mijloc,
şi pietrele
şi făina
şi pâinea…
Intram încet ca-ntr-o biserică
sau
ca într-o cameră, în care o mamă
se pregăteşte să nască.
Nu cunoaşteţi clipa aceasta
a sfiiciunii nemaipomenit de frumoase?

Trecem pârâul,
fâşia de viaţă şi moarte,
rostogolind peşti şi frunze
şi pietre vechi
pe care, odinioară, sunau
copitele cailor negri
copitele cailor negri.

N-am uitat morarul bătrân
cel care sprijină grinzile
cu umărul lui scârţâind,
n-am uitat nopţile lui măcinate
între două planete de piatră.

Frumos ca un zeu barbar
orânduieşte anotimpuri
şi în ochii lui înlăcrimaţi
înoată rândunicile verii.

O, dar nu uitaţi morăriţa,
ca salcia tristă, mai tristă,
iubindu-se cu păstrăvii şi cu luna
şi cu ultimul plop aplecat
peste sânii albiţi de făină,
şi cu ultima armă de lup
împânzind singurătăţile albe.

O, dar nu uitaţi morăriţa
cea pe care roata de moară o macină
şi-o face zilnic tain alb
pe când morarul bătrân
sprijină cu umărul moale
stâlpul din mijloc.

Luna besmetică
câmpul cu batiste de mai,
luna besmetică,
morăriţa dansând goală sub lună,
luna besmetică,
morarul zidit sub propria-i moară…
Şi iarna venind în genunchi…