Scrisoare către Nifon

Mai ninge sus în munţi preacuvioase?…
Şi mai auzi, seara, clopotul oftând din senin
ca şi cum un înger l-ar atinge cu pleoapa?
Desigur, te mai preumbli noaptea de-a lungul
pridvorului
hipnotizat de lună,golit de somn, ca o nălucă.

Ţi se mai pare ca Sfânta Paraschiva,protectoarea
oierilor,
îţi face cu ochiul când îi citeşti singur
în biserica pustie stihuri de credinţă
şi, uneori îi şopteşti un cântec de lume….?

Tot mai baţi toaca înconjurând schitul
la fel ca astă vară, cu pas egal
demn şi solemn ca un rege al fagilor
oprindu-te la fiecare fereastră?

De ce, frate Nifon?…
Nu-i nimeni în jur să te privească
şi să se mire de smerenia ta,
de îndemânarea cu care inventezi simfonii
pe toaca de lemn subţiată de sunete.

Şi, la urma urmei, ce faci toată ziua?
(tu care susţii că timpul urcă pe trupul tău
ca un melc rece şi somnolent
tot mai aproape de inimă.)

nu-i aşa că ieri noapte (pe la unu şi cinci)
ai deschis uşa schitului bâjbâind ca un orb
şi-ai sărutat icoana închinându-se
să nu i se răcească buzele
de atâta singurătate…?