Sătulul și flămândul

Născut în zodie ferice, ca toți acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al cărui pântec era de-a pururea sătul
Și care n’avusese parte în viața lui, decât de bine,
Având moșii, din cari adesea porumbu’i putrezea ‘n patul;
Într’un cuvânt, un porc năbab,
A fost întâmpinat odată, la poartă, de-un biet câine slab,
Flămând, abia c’un pic de viață
Și care nu mai vedea lumina decât așa ca printr’o ceață-

– Ah, fie’ți milă de-un biet câine,
Prea fericitule boer-
Dă-mi frimiturile-ți de pâine,
Nu mă lăsa sub sfântul cer,
De foame istovit să pier-

Dar porcul, care după masă, gusta dulceața unei poame,
Din cale-afară de mirat,
Pe bietu’ câine l’a ‘ntrebat:
– De foame-ai zis? Ce-i aia foame?

Ne mai putând să stea ‘n picioare și istovit, căzaâd pe brânci,
Flămândul stins, porni să’i spună: Când nu mai ai ce să mănânci,
Simți o sfârșeală fără margini- slăbețti, de te doboară vântul-
Vezi verde-galben- se ‘nvartește cu tine parcă tot pământul-
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica să’nțeleagă,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumânare arsă ‘ntreagă.

Și bietul câine ‘și dete duhul- Dar porcul, nebăgând de seamă,
Răspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasă zeamă:
– Păi, știi că e o fericire să’ți fie foame, dragă câine?-
Și tu ‘ndrăsnesti să mai ceri pâine?!
Auzi, mă rog: să vezi anume
Cum se ‘nvârtește ‘ntreaga lume;
Cum vin, privirea să’ți desmierde, culori de roșu-galben-verde;
Să mi-te simți, într’un cuvânt,
Ușor ca fulgul dus de vânt
Și totuși să te plângi de soartă și să cerșești ca un țigan?
Păi, iartă-mă, dulău bălan:
Ori ești ingrat, ori șarlatan!-

Și porcul, scuturând agale brumatul țigaretei scrum,
Nici că s’a mai uitat la câine și, mândru, și-a vâzut de drum-
……..

Flămânzilor, când vreți să cereți dela sătui nițica pâine,
Cum a cerut sărmanul câine,
Acelui ce gustă din poame, –
Să cereți numai dela omul care a’ndurat cândva de foame,
Căci, altfel, nu e vorbă goala proverbul care-mi vine ‘n gând
Și care spune că: „Sătulul nu crede bietului flămând”.