Caută
Close this search box.

Şarpele-n inimă

M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng
De braţul stâng –
De ce mă spui la toţi că plâng?

„Să nu te văd cu vrun flăcău,
Că dai de rău!”
Dar ce, mă rog, sunt robul tău?

N-am plâns şi nu te lăuda!
Am plâns, ba da,
Dar nu pentru mustrarea ta!

M-au întâlnit aşa pe drum,
Mai ştiu eu cum,
Iar tu eşti mânios şi-acum!

Şi-a fost şi soră-ta cu ei;
Veneau tustrei,
Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei?

N-am voie nici atât, eu nu?
Dar ce crezi tu,
Şi ochii să mi-i scot de-acu?

Ai răsărit ca din pământ –
Ei, Doamne sfânt,
Îţi sunt nevastă, soră-ţi sunt,

De nu mă laşi din ochi mereu?
Nu pot şi eu
Să mă întâlnesc cu cine vreau?

„De unde viu? Ce cat în prund?
Ce flori ascund?”
Eşti mamă tu, ca să-ţi răspund?

Şi uitându-te şi-n jos şi-n sus
Scrâşnind mi-ai spus:
„Săracă fată!” şi te-ai dus.

Săracă! Dar de ce să fiu?
Pe suflet viu,
Cu nici o vină nu mă ştiu.

Apoi de ce tot spui şi spui
Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui?

Ce semn? Tăcui aşa mereu,
Că-mi fu cu greu,
Şi ce-ţi puteam răspunde eu?

De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi,
Tu, printre dinţi,
Mi-ai fi răspuns la toate: minţi!

Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi!
Te-nveninezi,
Şi toate câte-ţi par le crezi!

Şi-am plâns şi ieri, gândeam că mor
Că-mi tot dai zor
Să-mi afli vina-n faţa lor.

De ce mă chinuieşti tu vrând?
De ce ţi-e în gând
Mereu să mă tot vezi plângând?

Vrăşmaş de veci de te-aş avea,
Tu n-ai putea
S-acreşti mai rău viaţa mea!

De-s rea, tu bate-mă să zac,
De-ţi e pe plac –
Dar nu-mi scorni şi ce nu fac!

Categorii poezii: