Caută
Close this search box.

Șarla și ciobanii
(Poveste)

Acum vro șeapte sau opt ani,
Niște ciobani
Căutau să pripășească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. – Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Ființe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânșii vorba, c-apoi să te mai ții
Sute și mii
De cugetări înalte și reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveți cuvinte de pietate
Pentru miei…
Sau oi… dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultați povestea cu ciobanii; ori…
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi și late,
Și despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Și, la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori…
Dar… să lăsăm acestea,
Și povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noștri, așadară,
Plecară
Dulăul să-și găsească.
Umblară cât umblară
Și detere-n sfârșit
D-o javră jigărită,
De foame leșinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Își puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe și-ncepu
Să se tăvălească,
Să se lingușească,
Să chelălăiască,
Ca toți câinii nemțești
Când, leșinați de foame, doresc să-i miluiești.
Li se fă*ă milă de șarlă: o chemară,
Șarla-i urmă,
Și-astfel cu toți plecară.
O duseră la stână și șarl-aci jură
Pe lege. – Cum se poate?
Dar șarlele n-au lege, ș-arfi de necrezut,
Veți zice; fugi d-acolo! -Știu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Șarla jură pe lege, onoare, conștiință,
Nu râdeți de, … să fie un câine de credință.

LICHIDĂRI