Sapho

Sapho, te văd ca şi aievea, frumoasă străbună,
Aşa cum vechiul basorelief te arată,
Cu dulci palori de fildeş şi de lună
Pe-obrazul supt şi fruntea ta curată.

Cu ochii adânciţi şi arzători,
Pe care pleoapele-ostenite s-au lăsat
Ca două vinete petale-a unei flori,
Iar nările sculptate chiar se zbat.

Şi nu stiu ce enigmă mai pluteşte
În jurul pătimaşei tale guri,
Ce desfrânat şi tainică zâmbeşte
Plebeicei batjocure şi uri.

Străbuno, chipul tău i-aşa divin,
Că piatra-n care-i migălit respiră viaţă
Şi-aievea parcă buzele suspin
Pe palida şi oacheşa ta faţă.

Iar dac-aş îndrăzni să te sărut
În lutul modelat şi ars de soare
De peste-atâtea veacuri ce-au trecut,
M-ar frige gura ta nemuritoare.