Regina Ostrogoților

Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie și privește-n noapte-afară.

Al ei suflet e furtuna, noapte e gîndirea ei –
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei!

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacramile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

În taăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: – „Tu-mi ești rege și bărbat.

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale?

M-ai inchis aici în lanțuri; am răbdat în chip pagîn,
Și mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bĂrbat și mi-e stăpîn.

Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic și râdeai că lumea plânge
Când de barba lui caruntă spada ți-o ștergeai de sânge.

Și-am tăcut, zicîndu-mi iarăși: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Și-am zis: E bine!
Tu-i eȘti tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al țării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un șir de regi.

Vii, acum trimis de alții, vii să scapi și de regină,
Teodat, iți temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut să fac revolta, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de luptă, fără rang și fără nume,
Eu ți-am dat coroana țării, să te fac stapîn pe-o lume.

Și-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?… E tot atât!
Daca moartea mea ti-ajută, vino, strînge-mă de gît.

Pe femeia pusă-n lanțuri n-o ucizi, că-i mișelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ți e soție!”

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n față-i drept.
Și, zicînd, desface haina de pe tînarul ei piept.

Iar mișelul stă, se uită, dă apoi; și grabnic undă
Sîngelui tîșni din rană; și-a căzut Amalasunda.

Și plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă.

Surd viuă prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suăa sinistru ca un urlet de mormânt.

Parcă negrele blesteme și le-amestecau haotic
Mii de glasuri, țara toată, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu!