Regele Pontului

Aproape de strâmbele maluri
Corabia-n fugă trecea,
Cântau despicatele valuri,
Cântau şi matrozii pe ea.

Iar noaptea şi marea-mpreună
Făceau armonie deplin –
Pe ape lucire de lună
Şi pace-n văzduhul senin.

Trezit de puterea cântării,
Aude, tresare prin somn
Din groapă-i, pe marginea mării,
Puternicul Schiţiei domn.

Încet se ridică-ntr-o mână,
Se uită pe mare mirat;
Cărunta lui barbă bătrână
Îi umple tot pieptul cel lat.

Furtunile mării grozave
Urlat-au, cu trăsnet trecând,
Şi valuri, şi bârne de nave
Trosnit-au pe groapă-i căzând,

Şi neamuri străine trecură
Pe-acolo, cu vuiete mari:
Pe groapa lui corturi făcură
Şi-altare drumeţii barbari.

El însă-ntre dune pierdute
Somn fără curmare şi greu
Dormit-a! de treizeci de sute
De ani el dormit-a mereu!

Şi-acum îl deşteapt-o cântare,
Un plânset de glasuri ce pier.
Se uită de-a lungul pe mare
LA navă, la maluri, la cer,

La lună cum albă străluce,
Şi-i pare că n-o mai văzu,
Şi-i pare că aminte-şi aduce
De-o lume uitată, ce fu.

O rază din vremile-apuse
E cântecul celor ce trec:
Odată şi dânsul îl ştiuse,
Copil al pământului grec.

Şi vesel, ca valul şi vântul,
Cântându-l, pe mare-a trecut,
Uitatu-l-a însă-n pământul
Acelor ce domn l-au făcut!

De ce şi-a pierdut el viaţa
Cu taberi pe şesuri, cu oşti?
Eu, mare, ţi cunosc ţie faţa,
Tu, mare, tu nu mă cunoşti!

De ce-a alergat el prin lume
Cătând şi mărire şi-averi?
Lăsat-a prin veacuri vrun nume?
Şi parc-au fost toate ca ieri!

Copil el să fie-acum iarăşi
Pe ionice maluri, sărac,
S-alerge cu dragii tovarăşi,
Să vânture lumea pe plac!

Dar nava se duce, se duce
Dincolo de albastrul orizont,
Tot Pontul de lună străluce
Şi-un rege se plânge pe Pont.