Caută
Close this search box.

Recunoștința măgarului

Un măgăruș, odată,
Având abia un an
Și care rămăsese, de mama și de tată,
Orfan, –
Nemaiavând nici o hrană,
Nici pic de adăpost
Și numai din pomană
Trăind, mai mult în post, –
S’a’mbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt și ploae
Și s’a lăsat să moară
În drumul către moară
Pe-un maldăr de gunoae.

Trecând însă pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu, –
Ce se plimba, ca omul satul și fără păs,
Și avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Căpițe de otavă, trifoae și ovăs, –
Îl prinse-atâta milă de bietul băetan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba și orfan,
Că l’a luat îndată de pe gunoi pe sus
Și drept la el acasă milosul cal l’a dus.

Aci, dormind pe moale și cu’ngrijire bună,
S’a’nzdrăvenit măgarul, în mai puțin de-o lună
Și, ca să nu’nșir vorbe prea multe și deșarte, –
Voi spune că măgarul fu dat să’nvețe carte.

La școală, măgărușul nu mai avea pereche,
De multă’nvațătură ce tot băga’n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub căpătâi, –
În fiecare clasă fu premiat întâi!
Și nu mai putea’n sine prea milostivul cal
Când fiecare dascăl îi tot spunea: „Halal!”
„Mai rar elev să aibă la carte-atâta har.”
„Mai rar
„Așa măgar!”
Și S-a făcut măgarul un mare cărturar!

Dar calul cu atâta nu-i mulțumit în sine
Și, ca să-l fericească, îi face și mai mult bine:
Îi caută, cu zestre, de mare neam soție,
Pornește nuntă’n lege, cu-o’ntreagă herghelie
Și, -dar fără pereche, – îi dă a lui moșie!

E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viața lui e plină în totul cu de toate.
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi-s’a trezit măgarul că-i mare dregător.

Și, -cum poporul zice ca e sub cer o scară,
Pe care unii sue, iar alții coboară, –
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă se napustește-un foc;
Îi arde tot avutul, cu cel din urmă-arac,
Și bietul cal rămâne ca nimeni de sărac.

Pe-aci, pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângâere:
Măgarul n’o să-l lase pe drum în vânt și ploae,
Cum el a fost odată, pe-un maldăr de gunoae.

„Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin tine,
Să fac și eu pe lume măgarului un bine.
Mă duc acum la dânsul. La cine m’ași mai duce,
Pân’oi avea la creștet și eu o sfântă cruce?
La el găsi-voi odihnă, otavă prin poene
Și mângâeri, să-mi svânte o lacrimă prin gene.”

Așa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în față-i totul ca’nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut, –
Măgarul, fără suflet, nici nu l’a cunoscut!

Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt și ploae,
Sărmanul cal, pe-aceleași mormane de gunoae,
Pe-cari odinioară,
Găsise măgărușul bolnav, trăgând să moară.

Și’ntr’un amurg de toamnă frumoasă și târzie,
Când bietul cal intrase aproape în agonie, –
Trecu pe-acolo, mândru, măgaru’cel bogat,
Care’ngână un cântec domol, tărăgănat.
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duși afund, –
Măgarul zise’n sine:
„Tot moare până mâine, să-i fac și eu un bine,
Să nu se chinuiască prea mult aci’n poteci.”

Și-i dete una’n frunte, de-l adormi pe veci.

Așa fac și-unii oameni: luați de prin bordee
Si’nveștmântați în aur, prin sfântul milei har, –
Ei nu’nțeleg pe lume, recunoștința ce e,
Cum n’a’nțeles aceasta nici secul de măgar!

Categorii poezii: