Prohod

În oraşul nostru putrezit în ceaţă
Unde toată ziua cântă catirinci,
Au murit cinci oameni într-o dimineaţă
Şi i-au dus la groapă, morţi, pe câteşicinci.

După-aceea alţii s-au pornit să moară,
Care mai de care, câte doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioară
Nu se ştie bine câţi au mai rămas.

Dar aşa se-ntâmplă regulat când plouă,
Moare ici o babă, dincolo un domn.
Ceilalţi îl îngroapă pe la ceasul două,
Ca să nu-l trezească liniştea din somn.

Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.
Şi pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, —
Rudele, spăsite, calcă după dric.

Ceilalţi, pe de laturi, toţi îşi văd de treabă,
Unul la catedră, altul la proces.
Rareori din treacăt se opreşte-o babă,
Şi pe urmă pleacă după interes.

Doar în deal, departe, la Eternitate,
S-a pornit un clopot ca să-i indispună…
Bate-a deznădejde şi-a pustietate,

I-auzi cum mai bate,
I-auzi cum mai sună…

Ca un glas de moarte singur în furtună,
Sună lung să spună zării-ndepărtate
C-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună…

I-auzi cum mai sună,
I-auzi cum mai bate…

Dar nu se opreşte nimeni să-l audă,
Și la noapte, târgul, încă populat,
O să-şi ducă-n spate atmosfera udă,
Ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!

Ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat.