Caută
Close this search box.

Poezioară despre Moș Crăciun

Copiii răi m-au supărat
La gradiniță cu o veste:
Că Moș Crăciun e o poveste,
Nu e și nici n-a existat.

Că nu are nici sănioară,
Nici barbă albă, nasu’ roșu,
Chiar au și râs că noaptea Moșu’
Pe coșu casei nu coboară.

Am fost atât de indispus
Și-am plâns cu lacrimi suspinând.
Pe Moș Crăciun îl știu de când
Pe mine barza m-a adus.

Da’ ca să mă conving, am stat
Cu ochii mici sub plăpumioară,
Făcându-mă că dorm de-aseară
Să-l văd și io măcar o dat’.

Într-un târziu, parcă prin vis,
L-am auzit prin dormitor
Pe la părinți venind în zbor,
Că ei aveau geamul deschis.

Tiptil apoi, în pas grăbit,
Trecu prin hol cu sacu-i plin
Și l-am văzut: umbla puțin
La pomu’ mare-mpodobit,

Sub care-a pus Moșu’, galant,
Și jucării și ciocolată…
Vă povestesc eu altădată
Că altceva-i mai important.

Că după ce a fost el gata
Și cum pe toate el le știe,
A tras din sticla de răchie
Pitită în balcon de tata.

S-a dus și în bucătălie
Și-a tot cătat prin frigider,
(Că nu i-e frica lui de ger)
Mâncând cu poftă din piftie.

Și tot tiptil a și plecat,
Mai vesel parcă și vioi.
Da’ mirosea a usturoi
Pe frunte când m-a sărutat.

Așa că eu aș vrea să știe
Copiii răi că Moș Crăciun
Există și e tale bun…
Și fără să fac bășcălie,
Ii plațe țuică și piftie…
Credeți-mă când eu v-o spun!

P.S.

Am povestit ce s-a-ntamplat
Și lu taticu’ și mămica,
Și frate, toată ziulica,
Atât de mult s-au minunat!

Categorii poezii: