Ploaia și soarele

La început, când plugul încă nu ara ogoarele, –
Pentr-un bob de linte fiartă,
S-au luat, mă rog, la ceartă
Ploaia şi cu Soarele.

Fiecare, slab la minte,
Stă, puterea să-şi măsoare
Şi, – păzeşte Doamne sfinte, –
Pentr-un bob micuţ de linte,
Căutau să se omoare:
Soarele, cu ochii în flăcări, după ploaie prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, căutând să-i stingă focul.

Am uitat să spun că bobul cel de linte cu pricina,
Pe care-l făcuse Sfântul
Pân-a nu fi fost Lumină, –
Nu era decât Pământul.

Astfel, Împăratul Ploaie, având tunete în cuvânt
Şi-Împăratul Soare, – mândru şi cu aur pe vestmânt,-
Fiecare sta să spună că în puterea lui măreaţă,
Tot pământul o să fie plin de Floare şi de Viaţă.

După lupte fără seamăn, ce le-ar micşora, cuvântul,
Soarele-a rămas puternic Împărat pe tot pământul
Şi-a început atunci, pe loc,
Cu iubire să-I trimită toată para lui de foc.

Însă, vai, în scurtă vreme, ars de jar, secat de ape,
A început întreg pământul pretutindenea să crape
Şi, ne mai putând să îndure atât foc şi-atâta sete,
În grozav de grele chinuri, sufletul curând îşi dete.

Ploaia, care-atât dorise şi era mereu pe-aproape
Răsturnând pe mândrul Soare şi pământul vrând să scape,
A dat drumul, într-o clipă stăvilarelor de ape
Şi vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fără voie, –
Când din toată omenirea a scăpat doar Tata Noe, –
Noul Împărat, în fine, pricepu înecându-l plânsul,
Că pământul iar murise, înecat fiind sub dânsul.

Dumnezeu atunci le zise: Adevăr îmi e cuvântul,
Că în asemeni dezbinare, nu veţi ferici pământul.
Deci uniţi-vă ca fraţii nu vă mai priviţi cu ură
Şi pământul, de-a pururi daţi-i apă şi căldură,
Totdeauna mână în mână, înţelept şi cu măsură.

Ascultând porunca dată, Ploaia şi cu Soarele
Se înfrăţiră într-o clipită, astfel cum a zis Preasfântul
Şi, punând la foc şi apă, amândoi, zăvoarele,
S-a trezit din nou la viaţă, subt iubirea lor, pământul:
Înverziră pretutindeni, luncile, ogoarele
Şi, râdea sub sfântul Soare
Pururi, floare lângă floare, –
Fiecare mai vioaie,
Cu potop de curcubeie în picăturile de ploaie.

Încheind aci povestea, – cu-o iluzie amară,
De la cele tâlcuite, trec la biata noastră ţară:

Voi, aleşii ei, cu minte, – de la cei doi împăraţi
Luând pildă, – pe vecie prindeţi-vă astăzi fraţii
Şi, cu largă înţelepciune şi iubire-adevărată, –
Dacă în aste două haruri poate inima să bată, –
Daţi Lumină şi căldură pururi bietului pământ,
În al cărui sân, străbunii şi vitejii noştri sunt, –
Pentru că, din harul vostru, să răsară Soarele,
Să-i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,
Să privim, cu plânsul în gene,
Pe vâlcele şi poene,
Iar în lacrămile noastre, fericite, – nu de dor –
Curcubeu, să urce în slavă mândrul ţării Tricolor.