Pelerinii morţii

E cârciuma plină de oameni străini —
De oameni tăcuţi ce vin de departe,
De unde ei singuri să spună nu ştiu…

De unde veniţi, pelerini?
Din care cetate cu porţile sparte
Din care pustiu?…
De unde veniţi, pelerini?

De unde veniţi cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Şi albe, de parcă
Vă temeţi ca pumnul de care fugiţi
Să nu vă ajungă şi iar să vă-ntoarcă
În ţara în care n-aţi vrut să trăiţi?…
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
De unde veniţi, pelerini?…

Ei tac…
Să răspundă niciunul nu vrea;
Iar cârciuma pare o criptă,
Şi-n ea
Tăcuţii străini, cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Cu braţele goale şi umerii goi,
Îşi trec de la unul la altul paharul,
Şi-n flacăra scurtă ce-o scapără-amnarul
Par nişte strigoi…

— Hei!… Mute fiinţe,
Bizari pelerini,
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
Spre care cetate pornirăţi — armată
De oameni cu cranii şi mâini de schelete,
Cu feţele albe ca albul perete
Şi gura-ncleştată?

Ei tac…
Să răspundă niciunul nu vrea…
Pe cer o lumină s-aprinde, şi-o stea
Coboară şi-n sute de stele se-mparte…

Şi-n clipa aceea, tăcuţii strigoi
Se scoală grămadă, ca-n ziua de-apoi,
Şi pleacă cu toţi mai departe…