Caută
Close this search box.

Pe acropole

Luna tragică privește, într-o mută contemplare,
Pacinica singurătate din împărăția sa,
Strejuind de peste ape valea clasică, în care,
Pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormită.
Ah! și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
La priveliștea acestei, unice în univers,
Protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.
Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee ,
Totul piere sau se schimbă; — neclintit ești numai tu.
Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare,
Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
Tu ești toată poezia omenirii gânditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.
Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
În imensă, infinită liniște de orient,
Din trecut și pan’ la tine se întinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboară în prezent.
Ah! ajută-mă acuma, tu, Minerva înțeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
Drumul către Salamina și năvarcul ce așteaptă
Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.
Lasă-mă să viu la ține, lume plină de parfumuri
Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag,

Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
Născatorul de iluzii, de dureri și poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocle , răsturnând o-mpărăție
Și putând să locuiască pe obraji trandafirii.

Categorii poezii: