Pășește-ncet

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți…

Și-acum,
Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul
Și măștile-adormite pe pereți!…
Pășește-ncet ca și cum n-ai fi
Intrat aici!…
Odaia mea e o scenă-n care-actorul
E veșnic altu-n fiecare seară –
O scenă ce-și păstrează doar decorul
Și liniștea
Ca și o modestă gară
Prin care trenurile trec mânate
De gestul unor mâini halucinante.

Pășește-ncet să nu-mi deștepți minciuna
Scrisorilor închise prin sertare
Și florile-adormite prin pahare.
Odaia mea e grota fără soare
Prin care nu mai intră azi
Nici una
Din cele ce pășiră la-ntâmplare…

Pășește-ncet să nu-mi deștepți bazarul
De lacrime-ncrustate prin dantele
Și nasturi descheiați de mâini rebele.
Odaia mea-i cavoul fără poartă
Din care poți ieși afar când vrei,
În el nu odihnește nici o moartă,
Ci numai visuri blonde de femei…

Pășește-ncet să nu-mi deștepți groparul
Și umbrele-adormite pe pereți,
Pășește-ncet și nu privi spre ele…
Și nu uita ce-ți cer: Să nu regreți!