Pasărea de acasă

Ea vine seara şi n-o chem
şi de venirea ei mă tem.

Şi mă prefac că-s mort şi surd
când pe la geamuri o aud.

Ea n-are trup, ea e un fel
de crin cu aerul în el,

Ea n-are ochi şi-n două părţi
poartă inele mari de morţi.

O văd şi ea mă vede, ştiu,
prin geamul verde şi pustiu.

Prelungă ca o frunză grea
se-aşază-ncet pe fruntea mea,

Apoi se mută mai în jos
spre-al tâmplei vulnerabil os,

Apoi, spre coaste, până când
o simt cu ghearele strângând.

Şi tace-atât de mult şi greu
c-aud cum plânge Dumnezeu.