Caută
Close this search box.

Păianjenul și viermele de mătase

Păianjenul ce s’aciuase
În ungherul unei case,
A văzut un vierme mic
Torcând fir de borangic.

Au trecut: o săptămână, două, trei, cinci săptămâni,
Până când maestrul faur, –
Tot muncind de azi pe mâni, –
Isbuti să-și fac’o casă cât un degetar de aur.

Însă până să se’nchidă
Viermele în a lui casă, prefăcut în crisalidă, –
Pântecosul de păianjen râse, o bucată bună,
De maestrul ce torsese fir din soare și din lună
Și i-a zis: – Pentru’o alună,
Ai muncit mai mult de-o lună, –
Pe când mie nici nu-mi pasă,
Că’ntr’o clipă fac o plasă,
Ce cuprinde’ntreaga casă,
Iar când mă găsesc în pod,
Fac, bădicul meu nerod,
Nu o plasă, – un nevod.

– Știu, – răspunse făr’să muste,
Viermele, -dar a ta plasă,
Bună-i doar să prindă muște,
Ca să ai mereu la masă
Hrană grasă, –
Pe când eu, biet, fac mătasă!
Suntem deci, într’un cuvânt:
Unul – drac, iar altul – sfânt!
Și nu știu cine-ar fi tântul
Care-ar vrea să-ți facă placul,
Susținând că tu ești sfântul,
Iar eu dracul.

Categorii poezii: