Păcatul

Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea şi el domnea în tihna.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet şi nici pământul spini.

şi vreţi că astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când ralele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Câini, când e nepotrivire,
Şi ura şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagră duşmănie şi lacomă râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blastemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
Şi râvnă, şi ispita, şi negrele păcate
Nascutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!