Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ti arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe?

Voi ați rămas întorși tot spre apus,
Voi creșteți ori de-a pururea în sus.

N-o mai zăriți, din vârfuri, nicăieri?
Știți voi ce vorbă este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiași stejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca și-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Și toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-așa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.