Ninge blând în Apuseni

Ninge blând în Apuseni parc-ar presăra făină
un morar cu barbă albă răsucit din timp spre noi.

Săniile altor zile se aud în sticla serii
şi ne poartă în oglinda amintirii înapoi.

Astăzi am să-nvăţ cum plânge un cocoş de munte
singur
când zăpada îl îmbată şi-l trimite în eter.
Iată casele bătrâne fumegând ca nişte pipe
când se plimbă morţii ţării pe cărările din cer.

Numai moara se învârte măcinând nepăsătoare,
numai moara cea de taină adunând în jgheaburi
vechi
orele fiinţei noastre, galeşa îndepărtare
de pârâul care-şi sună clipocitul în urechi.

Ninge blând în Apuseni adormiţi în os de zimbru,
se aude-un cal pe câmpuri spulberând zăpezi de
puf.
Să visăm… E ceasul sacru al singurătăţii noastre
când ne risipim iubirea şi nădejdile-n văzduh.