Nicolae Labiș – Poezii

Nicolae Labiș a crescut într-o familie de învățători, începând școala primară cu mama sa. La vârsta de 5 ani, a învățat să citească de la elevii mamei sale. Familia sa s-a refugiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în comuna Mihăești, iar după război s-a stabilit la Mălini.

Labiș a urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, începând cu anul 1947, și a devenit conducătorul cenaclului literar de la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași. La o olimpiadă națională de limba română, Labiș a câștigat premiul întâi, câștigând admirația redactorilor revistei Viața Românească.

De la 15 Septembrie 1952, a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut profesori renumiți precum Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, și colegi talentați precum Florin Mugur și Lucian Raicu. În scurt timp, Labiș s-a impus ca lider de opinie datorită înzestrării sale poetice și intelectuale. La început, el a susținut ideile comuniste, dar a avut probleme cu comportamentul său, care au condus la discuții despre expulzarea sa din rândurile organizației Uniunii Tineretului Muncitor, discuții care  au fost refuzate de Mihail Sadoveanu.

După absolvire, Labiș a lucrat ca redactor la revista „Contemporanul” și „Gazeta literară”, dar a abandonat cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București după un semestru. În același an, în revista „Viața Românească”, a apărut poemul „Moartea Căprioarei”.

În anul 1956, a participat la o conferință a tinerilor scriitori și a publicat două volume de poezie, „Puiul de cerb” și „Primele iubiri” și a pregătit un al treilea volum care a fost publicat postum în 1958, „Lupta cu inerția”. Poetica lui Labiș a fost influențată de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.

Nicolae Labiș este considerat un poet important în poezia românească actuală, dar a fost întâmpinat cu critici și acuzații în perioada comunistă din România. Unii critici au apreciat influențele din poezia lui, incluzând pe Eminescu, Blaga, Arghezi, și alții, precum și perspectiva criticii în poezia sa. Pe de altă parte, la o întâlnire a Uniunii Scriitorilor din 1956, a fost acuzat de „asimilare excesivă” și la Congresul Scriitorilor din același an, a fost învinuit de „snobism, evazionism și influențe ale ideologiei burgheze”. La începutul anului 1956, poemul „Albatrosul ucis” a fost considerat ca fiind în afara liniei Partidului Comunist din România.

La vârsta de 21 de ani, în urma unui accident de tramvai. După un timp petrecut cu cunoștințe la Casa Capșa și la restaurantul Victoria, Labiș a fost refuzat la mai multe spitale și în cele din urmă internat la Spitalul de Urgență. Aici, i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul său postum „Lupta cu inerția”. În ciuda eforturilor medicilor și a susținerii spirituale din partea colegilor săi scriitori, starea lui s-a înrăutățit și a decedat la 22 decembrie 1956. Trupul neînsuflețit a fost depus pentru omagii la Casa Scriitorilor și înmormântat la cimitirul Bellu. După moarte, reputația lui Nicolae Labiș a crescut, fiind văzut ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș”.

Referință: Wikipedia