Moise

Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi când fură toţi,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tâmple-nguste,
Moise faţa şi-o ascunse între mâinile auguste.

Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemişcare şi cu ochii în pământ…
Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
„Oare nu mai eşti tu Moise?” îi striga cu voce tare.

„Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâşi să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuşi din piatra stearpă să ţâşnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al muşchiului covor?
Şi-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă duşmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restrişte nu mai este”… — Dar, tăcut,
Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Şi urcându-se în munte sub a serii străşnicie,
Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.