Lumina mea

Când vei săpa grădina trezită chiar în zori,
gândindu-te la mine ca fluturul la flori,
dea Cel-de-sus să ningă cu prăbuşiri de nori.

Hârleţul tău să fie uşor precum un vânt
când îl afunzi tăcută în pământ
încrâncenată, fără de cuvânt.

Şi va veni şi seara ca bufniţa de puf
şi ciocul ei va smulge mici stele ce se rup
din înălţimi de tablă, din aprigul văzduh.

Ai grijă tu, de vişin. Nu-l reteza din crengi
el e un vişin tânăr şi printre pomii-ntregi
mă leagă de viaţă cum numai tu mă legi.

Nu-ţi încerca veşmântul de moarte care-l ai,
pune-ţi la îndemână foşnirile de mai
şi nu te mai încrede în mult râvnitul rai.

Nu mă uita. Mi-e fiinţa de viaţa ta legată,
lumina mea, pe veci nedescifrată,
mai naşte-mă, să mor încă o dată…