Logofătul

Trimis de Domn la Poartă cu peșcheșul,
se-mpiedica în scoarțe Logofătul,
la orice pas mai-mai să pupe preșul
și să-și zbârlească barba ca omătul.

Când l-a poftit vizirul – din picioare
și-a tras ciubotele, și ca pe vreascuri
abia pășind, în vârfuri, pe covoare,
se tot crucea de scumpele-adămascuri.

Vedea pe geam sub ceruri de opale
moscheiele cu semnul semi-lunii,
și, îngropat în perne, pe sofale,
își mângâia cu palmele călțunii.

Iar la cafea, a închinat deodată
cu filigeana, ca la el la vie,
a zis: noroc, și-a dat pe beregată
ca pe-un cotnar amara gingirlie…

Dar când, de pe macat, a râs un pașă
grăind Moldovei vorbe de ocară,
hangere vii cu lama nărăvașă
în ochii Logofătului jucară.

Și-a zis: Așa ni-i țara, din izvoade,
un petec – dar se măsură cu veacul,
și pentru ea dau munții de-a berbeleacul
și crăp cu pumnul șapte Țarigrade!