Logodnă de primăvară

Vai, frumuseţea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
şi-alături să simţim sub talpă huma
de iarba vieţii grea, cum de suspine
mi-i inima de când nu te-am văzut?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească;
albastre zările-n privirile-ţi albastre
să le privesc şi dragostea să crească
din rădăcini bătrâne ca grădina
(mai mândră decât cea care s-a dus),
să-mi ierţi, şi eu să-ţi iert, de-asemeni vina
de-a fi iubit mai mult decât am spus.
Şi să ne ducem colo, sub coline,
a primăverii zână-nduioşată
să ne prefacă-n gemene tulpine,
pe care-aceeaşi moarte să le-abată.