Caută
Close this search box.

Legenda Siminocului

Pământul se cutremurase,
Și cerul se întunecase,
Christos pe cruce răstignit,
În Domnu’, sufletu-și-l dase
Și-ntre tâlhari sta pironit.

Catapeteazma, sfărâmată,
Zăcea-n biserica bogată, —
Biserică de cărturari!…
Iar cum fu noaptea-naintată,
Îl coborau dintre tâlhari!

Atunci apostolii veniră
În taină-adâncă de-l jeliră,
Și cum îl duseră-n mormânt
O piatră grea rostogoliră
Pe-nvățătoru’ lor cel sfânt!

Dar Maica-Precista, rămase,
Și cum pe piatră s-așezase,
Plângându-și plânsul ei amar,
Din steiu, zări că-n grabă dase
O mică buruiană-afar’!

Și lacrămile ce-o stropiră,
Atât de repede-o sporiră
Că-și dete rodul ei pe loc
Și florile i se numiră
De-atuncea, flori de Siminoc.

Iar dându’-și rodu, Siminocul,
Ș-a treia zi având norocul
De-a-mpodobi mormântul gol,
De-atunci rămase în tot locul
Al nemuririi sfânt simbol!

Categorii poezii: