Caută
Close this search box.

Legea lupului

Împărat fiind pe vremuri, lupul, fire înţeleaptă
Şi milos cu toţi supuşii, a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărei rânduire, pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că-napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine…

Astfel, era scris prin lege, că-n acea livadă verde
Cine intră viaţa-şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va-ndrăzni s-o facă, hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, ca pildă vie,
Jupuit pe loc să fie…
Cei dintâi căzuţi in leasă şi-nhăţaţi ca să-i jupoaie,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oaie,
Şi cădeau pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci şi boi,
Cărora, chiar împăratul, milostiv cum numai el e,
Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele…

Într-o zi însă destinul, nu ştiu cum a vrut să joace
Şi să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Care-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţată,
Vreo trei lupi cu ceafa lată…

Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oaie,
Ca pe cei de mai-nainte, împăratul să-i jupoaie,
Înălţimea sa, îndată ce văzu pe lupi in fiare,
Către vitele cornute a tunat cu voce tare:
– Cum, nemernici şi mişei,
Îndrăzniţi a crede oare sa jupoi pe fraţii mei?…

– Doamne, au călcat livada! cuteză un bou să zică,
– Taci că te jupoi îndată!… Boul a tăcut de frică…
– Legea spune… zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
– Ce-ai cu legea, dobitoaco?… Legea n-am făcut-o eu?…

Şi pe fraţii puşi în fiare liberându-i, rând pe rând,
Împăratul, cu iubire, i-a îmbrăţişat plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia-ntâi, pe urmă boii, iar mieluţul după boi,
Pricepând că, să nu calce în livada fără stupi,
Legea-i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi.

Categorii poezii: