Caută
Close this search box.

Lacul Doamnei

Și azi, în sus de Ocne, când peste dealul sur te
uiți, arde, roșu, lacul în care dorm cuminți
căminăreasa albă, rădvanul cu arginți
și surugiul negru, rob din bătrâni la curte…

Turcii au aprins conacul, de mult, lângă fruntarii.
Apoi, scoțându-i ochii cu vârf de iatagan,
pe căminarul tânăr l-au rupt cu armăsarii.
Căminăreasa albă scăpase în rădvan.

Era căminăreasa subțire și tăcută,
în ochi cu zboruri triste, în mâini cu porumbei,
și trupul ca un cântec se legăna, lăută,
când fâlfâiau în tindă mătăsurile ei.

Ci faraonul curții, prea credincioasă slugă,
talerii de cu vreme-i cărase din iatac,
și cu domnița albă, înfășurată-n glugă,
gonea prin ciurul nopții, plesnind în cai buimac.

Trei turci călări în urmă. Unul holbat și spân,
altul buzat și altul uscat ca o momâie…
De scapără caleașca-n sudalmă de rumân,
scrâșneau în șa spahii cu fețe de lămâie.

Aprins de lună, lacul oprise pe fugară.
Doamna închise ochii și-a strevăzut ca-n vis
cum trei rânjite lifte, cu dinții scoși afară,
îi sfâșiau vestmântul… Și când i-a redeschis,

întors spre ea, pe capră, țiganul surugiu
îi cântărea pe tâmple și-n ochii verzi tăcerea…
A dat din cap, și biciul a fulgerat ca viu
și a tunat rădvanul în apele ca mierea…

Din veac adânc, tot licări cu lacul de mărgean,
căminăreasa albă, cântată peste veac.
Te clatină poetul în vis ca-ntr-un rădvan
și-n suflet te adoarme, cu legănări de lac.

Categorii poezii: