La Orșova

Dunăre bătrână, spune, ce ascunde
Trupul tău în unde,
De te zbaţi în maluri, urli de mânie
Până ce Carpaţii piscurile-şi pleacă,
Apa ta să treacă,
Gâlgâind în mersul ei de vijelie?

Din adânca umbră de pe malul verde
Gândul meu se pierde
Peste nesfârşirea căreia-i pluteşti,
Peste timp de astăzi şi de altădată,
Când bătea curată
Inima în pieptul lumii româneşti.

Că de-au fost păcate, lipsă de credinţă,
Păs şi neputinţă,
Lifte peste lifte, unguri şi tătari,
Au mai fost şi oameni, fost-au pământeni,
Domnii şi moşnenii,
Drept-coborâtorii din legionari.

Şi-a mai fost stăpânul stâncilor cărunte,
Bourul de munte,
Străjuindu-şi singur codrul la pripoare,
Decebal voinicul, fiu de fiu localnic,
Ridicându-şi falnic
Fruntea către oastea lor năvălitoare.

Tu, ce pe sub malul negru de ruine
Te frămânţi în tine
Năbuşind avântul apei furioase,
Şi prefaci în trâmbă lucie de brumă
Şipote de spumă,
Ca să legeni raza stelelor sfioase,

Tu mai speri că, poate, au să mai coboare
Lungile pripoare
Dacii cu Zamolxe şi Boeribiste
Ca să ia virtute, bând apă din tine,
Şi să ţi se-nchine,
Şi să-şi lumineze feţele lor triste.

Nu mai vin. Dar vremea, care schimbă toate,
Multe vrea şi poate,
Multe le preface şi le-ntinereşte:
Pune vis în codri, umbră în poiene,
Doruri pe sub gene,
Viers şi bucurie pune-n tot ce creşte.

Salve, ţie, apă binefăcătoare,
Ce te-nalţi spre soare
Şi te laşi pe holde, rod şi avuţie!
Crească-ţi flori pe maluri jururi-împrejururi,
Tânăro de-a pururi,
Tânăro, eterno, salve, salve ţie!!