La marginea cimitirului

Este la marginea cimitirului,
lîngă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate şi să-i ţin şi lui
cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît.

Mi-ar fi-n pămîntul cald aşa de bine
şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface,
să-l pască vite pripăşite şi sărace,
ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine,

la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, şi-mprăştiată-n forme noi
voi pierde pînă şi-amintirea ta…
Legănîndu-mi ochii prăbuşiţi şi goi

cu veşnicia, mă voi odihni…
Şi puf de păpădii m-a tămîia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni
că-i neagră ţărna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase –
şi-asemeni rădăcinii ce s-ascunde
eu presimţi-voi zilele frumoase,

şi-oi scoate-n chip de floare, din pămînt –
obrazul tinereţii de-altădată,
să-l ardă soare şi să-l bată vînt,
voiasă să şi-l prindă-n păr o fată!