La 50 de ani

Poate că n-ar trebui să vă spun,
dar vă spun fiindcă-i seară şi ceaţă
cât de mult m-am temut c-am să mor,
cât de mult am crezut în viaţă.

Era totul atât de frumos,
am fost tânăr şi fără de pereche.
tras de fluturi treceam prin oraş
şi scriam poezii prins de streche.

Eram tânăr şi foarte urât
ca un mânz lepădându-şi armura.
Am fost floare şi nu m-am lăsat
să mă-nece minciuna şi zgura.

Mai bătrân decât n-am fost nicicând,
ostenit ca acum – niciodată,
mă târăsc ca un prunc în genunchi
şi rechem tinereţea mea toată.

Dar mai sunt, dar mai sper, dar mai risc
a fost risc viaţa mea şi-o să fie
cât respir, cât mai sunt, cât exist
şi mai scriu, disperat, poezie.