Judecata
Domnul a chemat odată
Arborii la judecată,
Ca să vadă ce rod are
De cu vară fiecare,
că de cînd nu mai gustase
Roadele, se-nstrăinase.
-” Îţi e de-a mai mare dragul,
De frumos și -nalt ce-i fagul.
Uriaşule ce ești,
Spune nouă ce dorești.”
Cît e de fălos și tare,
Fu jignit de întrebare
Și, uimit că-i cercetat,
S-a gîndit, s-a căutat…
Scoate dintr-o hîrtioară
Un crîmpei de cuişoară.
– ” Ce nimic la ce zăplan ! …
O să mai aștepți un an.
Și de-o fi iar de pomană
Te voi face buruiană. „
– ” Dar stejarul ? Să-și arate
Vîrfurile-ncununate,
Ține cerurile-n brațe,
Vrea de stele să se cațe
Lumea-ntreagă s-o cuprindă,
Rodul tău ? „
– ” Un sfîrc de ghindă.”
– ” Mi se pare că gorunii
Sînt cam neamuri cu păunii…
Numai umbră-n codrii mei
Și nici ea nu dă din ei.
Umbra n-are rădăcină
Și-i țărînă de lumină.
Se muncesc de-o veșnicie
Și-au rodit o gămălie.”
– ” Unde-i bradul, că nu vine? „
– ” Auzi și-i e rușine.”
Bradul iese înainte
Drept, în sfintele-i veșminte.
– ” Atît faci, sfinția-ta,
Mînătărci de mucava ? „
– ” Plopii-astupă zorile
Și adună ciorile.
Nu știu salcîmii ce vor
A păzi cu ghimpii lor.
Salcea, păcatele mele,
face moțuri și nuiele.
Barem dudul face dude,
Ia, niște burice ude,
Dar dă schitului un pic
De miere și borangic. „
Folosind atunci prilejul,
Iată-l că sosi și vrejul,
Nechemat cum a putut,
Și, tîrîș a străbătut
Spinii, pirul, praful moale,
Cu dovleci de opt ocale.
– ” Am adus niște urcioare,
Luați-mi-le din spinare.
De cînd mi le-am aninat
De grumaz, m-am deşelat.
Nu sînt Doamne, prea puține
Și, cum vezi, is toate pline.
Le-aduc, hăt ! din Sucevița
Și n-am rupt nici cobilița.”