Iuda

I

Hristos se roagă. Sânge cade
Din fruntea lui în picături
Pentru a lumii răutate,
A omului păcate, uri.
Dumnezeiasca-nsufleţire
Îi arde-n ochii Lui senini,
Şi cu o jalnică zâmbire
El rabdă-a crucii chinuire,
Cununa aspră cea de spini.
Pe lângă cruce stau în roată
Mulţimi de oameni. Uneori
Întunecata, oarba gloată,
De râs bufneşte mişcător,
Şi nu pricepe, nu gândeşte,
Pe Cine îl obijduieşte
Cu râsul batjocoritor,
Ce a făcut El, de la chin
Ca pe un rău L-a osândit?
Şi ce vrăjmaş de ură plin
La Dumnezeu s-a îndârjit?
Cu-a dragostei învăţătură
El blând, în lume a intrat,
A pătimit şi s-a rugat;
Iar lumea în nespusă ură
Cu sângele Lui s-a pătat.

II

Sfârşitu-s-a!
O noapte blândă
Ardea-n albastre înălţimi,
Ea lumina cetatea sfântă
Şi largile împrejurimi.
Lumina lunii gânditoare
Când s-ascundea în nouraşi,
Când s-aprindea tremurătoare
Deasupra sfântului oraş.
Şi a Golgothei. Jos în ceaţă,
Din munte târgul se vedea,
Iar sus, în pacea lor măreaţă,
Trei cruci înalte înnegrea:
Pe cele două… spânzuraţi
Se mai vedeau cei răstigniţi,
Şi slabi, la feţe-ngălbeniţi,
Erau de lună luminaţi.
Iar pe-a treia nimeni nu-i.
Păzit de ucenicii Lui,
A fost Hristos luat uşor;
Cu mare jale îngropat
Şi piatra gropii I-au udat
Cel de pe urmă plâns al lor…

III

A cui plânsoare tăinuită
Ascultă cea de mijloc cruce?
Fiinţa-aceasta necăjită
De unde soarta o aduce?
Nădăjduind la vindecare
Ea peste mări şi peste ţări
Venit-a, poate, uşurare
Să-i deie Cel trimis din cer?
Era de-acum cu rugăciune
‘Naintea lui Hristos să cadă
Şi iată, cu amărăciune,
Aude vestea minunată:
Cel ce a dragostei lumini
În rele inimi a aprins,
Stăpân, ce n-a ştiut stăpâni
Şi toată jalea-n lume-a stins,
Sfârşitu-s-a batjocorit,
În chinuri grele necăjit…
Ori poate-un tainic ucenic
Plecându-şi capul arzător
La cruce-şi varsă al lui dor,
Plângând ca pruncuşorul mic?
Un păcătos nepocăit
La cruce, poate, a venit,
Aici să-şi verse pocăinţa?
Nu — îi Iuda. Nu dorinţa
De rugăciune l-a adus
La crucea Domnului Iisus:
A se ruga el nu putea
Cu firea ce-n păcat ardea;
A se ierta cu Trupul Sfânt
Nu i-a trecut prin negrul gând…
El singur sta nedumerit
Şi nu ştia de ce-a venit.

IV

La chinuri grele osândit
Şi de norod batjocorit,
Cu crucea când trecea Hristos,
Căzând sub lemnul greu şi gros,
Ascuns Iuda l-a văzut
Şi într-o clipă-a priceput
Pe Cine el, setos de bani,
Vândut-a la vicleni duşmani,
Şi că iertare nu mai are
El la preasfânta judecare…
O frică-atunci neputincioasă
Intrat-a-n firea lui fricoasă…
După aceasta — noaptea toată
Închipuirea aţâţată
Pe cel vândut i-l arăta;
Degeaba Iuda căuta
Vedenia ca să alunge:
Doritul somn la el nu vine,
Şi din lucirile senine
Hristos vederea îi împunge;
Degeaba ochii el închide,
Ca minţii sale ostenite
Să-i deie pace. Luminos
I se arată lui Hristos.

V

Îl vede Iuda necăjit
Pentru preasfântul adevăr,
În greul chin, batjocorit
Pe Dumnezeu, venit din cer.
Îl vede într-a lui osândă
Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă
Viclenilor judecători,
Şi ochii Lui întrebători
Tot sufletul îi săgetează…
Iar fruntea îi încununează
Cununa aspră cea de spini,
În ochii Domnului senini.
Pe buze vede şi citeşte
Iuda dreapta judecată;
Dreptatea sfântă, mâniată,
Iertare nu-i mai dăruieşte…
„Vedere-amară, fugi departe,
Căci pieptul meu de muncă arde,
Măcar un ceas ori o clipire
Tu vezi: fiinţa vânzătoare
Îţi scaldă Sfintele picioare
În lacrimi… Doamne miluieşte
Şi iartă… Vezi, necazu-mi creşte
Cu clipa când Te uiţi la mine…
O, nu mă chinui, stăpâne,
Şi leapădă-mă, dă-mi odihnă,
Un ceas ori un minut de tihnă…
Tu vezi: vicleana sărutare
Îs gata-n vecinică plânsoare
Eu s-o înec… Numai oleacă
Să-mi fie inima săracă
În pace… Dă-mi să-mi uit durerea,
Măcar un pic de mângâiere
Să pot primi prin rugăciune…
Eşti Dumnezeu… Dă-mi iertăciune!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iar eu? Eu am avut cruţare?
Nu! Nu pot să aştept iertare!”

VI

„Încotro să fug de negrul gând?
Încotro să fug de pedepsire?
Îmi fierbe mintea mea arzând
Şi sufletul de pătimire.
În pacea nopţii luminoase,
În nemişcarea Lui tăcută
Hristos în chinuri sângeroase
‘Mi trimite-a Lui mustrare mută”…
Iar primprejur o noapte blândă
Primăvăratică, cu ceaţă,
S-a liniştit cetatea sfântă
În frumuseţea ei măreaţă.
Lumina lunii gânditoare
Se varsă lin, tremurătoare…
Şi doarme muntele Sion
Şi râul argintiu Chedron.

VII

Fugi, vânzătorule, de oameni,
Tu strângi acum ce-ai vrut să sameni!
Să ştii de-acum că nu-i găsi
Tu nicăierea liniştire,
Şi pentru aspra-ţi pedepsire
Hristos în veci ţi s-a ivi.
Fugi de această cruce sfântă,
Cu sărutare n-o spurca,
Cu-a lui Hristos Fiinţă blândă
În veci nu te vei împăca…
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi a fugit…
. . . . . . . . . . . . . . . . .

VIII

În depărtare,
A zilei zori frumosul soare,
Ca un foc mare, a aprins,
Şi zorile în revărsare
În străluciri luminătoare
Chedronul repede-a cuprins…
Toate-au învis… Cu-a ei verdeaţă
Ascunsă-n fumuria ceaţă,
Pădurea ne-ncetat grăieşte…
Şi-n adâncimea-ntunecoasă,
În umbra ramurii frunzoasă,
Un pârăiaş de-argint vuieşte…
Unde nu vezi luciri de soare,
Lumina lui strălucitoare,
Pe creangă-un trup e spânzurat;
Copacul ramurile-ntinde
Deasupra celui ce-a lăsat
Viaţa, — parcă îl cuprinde.
Este Iuda. A pierit
În pătimiri nesuferite
Şi nimenea nu l-a jelit
Cu plânsul inimii zdrobite;
Căci vânzătorul nici n-a vrut
Jelinţi cu sufletul pierdut.
Dar până-n cel din urmă ceas
Vedenia lui cea de groază
Nu-l lepăda, al lui necaz
Mărind în noapte luminoasă;
Hristos, ca viu, -nainte-i sta
Şi cu mustrare căuta
La el. Preasfânta judecată
Era în ochii Lui senini,
Iară pe fruntea-nsângerată,
Cununa aspră cea de spini.