Iubita

Pe un pat de nouri vineţi, adoarme luna plină
Şi lacul doarme-n umbră.
În adieri uşoare, când plopii rari suspină,
Tresar şi-ascult… Natura, din nevăzute strune,
Înalţă către ceruri o lungă rugăciune,
Şi porţile tăriei din neguri se desfac
De vezi cum, între maluri cu sălcii plângătoare,
A stelelor popoare
Se oglindesc în lac.
… Şi două bolţi cu lună acum stau faţă-n faţă…

Din umbra de pe maluri iubita-ncet răsare,
Şi parcă nici n-atinge pământul pe cărare,
S-apropie de mine… acum îmi cade-n braţe…
Şi uit de lumea-ntreagă, sorbind curatu-i suflet
În calda, nesfârşita, sublima sărutare!…

Iar luna se deşteaptă, din nori ridică fruntea
Şi lung spre noi priveşte, — dar norii o cuprind
În braţe moi de ceaţă, şi ea, copila nopţii,
Adoarme iar, zâmbind…
Atunci o umbră dulce se lasă peste fire…

Un cântec, o poveste duioasă-ncepe vântul,
De-o zână cu ochi limpezi şi mijlocul subţire…
Tu, lună albă, spune-mi, de când priveşti pământul,
Ai mai văzut vrodată atâta fericire?