Între frunze

Grădina este plină de taina fericirii
Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
Fior nedesluşit.

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,
Iar viţa se ridică pe măr, amorezată
De verdele său trunchi.

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,
Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,
Roşesc şi se iubesc.

Din totul se înalţă un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
De tainice oftări.

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte
Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,
Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte
Zâmbindu-ne prin foi.