În noaptea asta

În noaptea asta, mamă, aş vrea să mor solemn,
dar trece-un tren năprasnic prin gara mea de lemn,
uimit, ascult în noaptea sfârşită de tumult
un cal fugind spre mine cu tropot de demult.

Oraşul mă apasă ca o armură grea;
sub cripta lui îngroapă străluminarea mea,
din mii de guri mă scuipă ca pe-un străin. Şi ştiu
m-ar vrea în apăsarea-i de piatră mort sau viu.
Încărunţit de zgomot, bătrân fără să fiu,
îmi chem copilăria la geamul ei pustiu,
ea vine cu doi prieteni străini şi fără chip
şi-mi desenează umbre ştiute pe nisip.

De tot mai cred de noaptea aceea din Ardeal
când peste trupu-mi tânăr trecea, zburând un cal,
un cal înalt şi suplu, sublimă arătare,
cabrat frumos în sine şi răsărind din mare
cu şaua ca o luntre, o lebădă uşoară,
ducându-mă spre ceruri în care-i veşnic vară.