În loc de prefaţă

Tu nu-nțelegi, Zoile, râsul meu…
Într-un oraș din asfințit, departe,
Cu mult negoț și știutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu,

Anume Baruch… Fire de elit,
În lume viețuind ca-ntr-un pustiu, —
Știa să taie sticlă poleită
Și toți nerozii îl credeau geamgiu.

Dar timpul suflă limpede ca vântu
Și Moartea le-a grăbit metamorfoza:
Pe toți făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch — în Spinoza.

Tu nu cunoști, Zoile, gândul meu…
Din tine-ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv și comic, ca un crustaceu.

Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape;
Aveam și eu (pe când mă dam pe gheață)
Obscuritatea ta — de suprafață,
Și profunzimea ta — de două șchioape.

Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dăruie secretul,
Dar ca să poți citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.

Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma același țel…
Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oțel, —

Când îmi citești poemele și proza
Gândește-te la geamul lui Spinoza.