În jurul unui divorț

Mişu St. Popescu vrea să divorţeze.
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze !

Unii spun că Mişu singur e de vină,
Că la ei în casă n-a fost zi senină.
Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie
Şi-a avut norocul de-a găsit pe Zoe,
Care-i rabdă toate de când l-a luat.
Că desigur alta nu l-ar fi răbdat
Nici măcar o lună, însă biata fată
Este bunătatea personificată !
Că-nainte Zoe până nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cînd era flăcău…
Goldman de la Credit… Guţă Popândău,
Angrosist de vinuri, – o partidă rară
Şi cu care Mişu nici nu se compară –
Toţi cu situaţii şi destul de „bine”,
Refuzaţi de dânsa, ca să ia… pe cine !
Că săraca Zoe când l-a cunoscut
Era fără slujbă şi dator vândut.
Că de-atunci încoace ea zadarnic speră,
Că el n-are-n casă nici o manieră,
Nu respectă seara orele de masă,
Rareori cu leafa nimereşte-acasă,
Frecventează cele mai de jos localuri
Şi se ţine noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Mişu St. Popescu este imoral !
Parcă ea nu ştie că, de-acum un an,
Dumnealui se ţine cu madam Vârlan?
O caricatură… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare şi c-un păr cât claia,
O mahalagioaică… Afectată… rea, –
De se miră lumea: ce-a găsit la ea?

Alţii spun că totuşi nu-i de vină el,
Că din contra, Mişu e un soţ model,
Însă ea, Popeasca, este o ingrată.
C-ar fi stat şi-acuma tot nemăritată,
Dacă din păcate nu s-ar fi găsit
Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un văr de-al lui
Care-avea la dânşii casă cu chirie.
Că vorbeau adesea la bucătărie,
Mai cu seamă ziua când trecea la masă.
Că duduca Zoe scutura prin casă
Şi – nu zice nimeni că era bigotă –
Însă franţuzeşte nu ştia o iotă !
Că găsind odată nişte cărţi franceze,
A rugat pe Mişu „s-o iniţieze”…
(Promitea fetiţa !) Tot aşa mereu,
Azi o sărutare, mâine… mai ştiu eu?
Ba cu franţuzeasca, ba cu scuturatul,
Până când la urmă a-ncurcat băiatul !…
Toate astea însă la un loc denotă
C-a luat-o goală, fără nici o dotă.
Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi ! – N-o spun numai eu.

Întrebaţi pe Lambru, pe madam Palade
(O persoană-n vârstă, foarte cumsecade)
Şi pe toată lumea care-o cunoştea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel să se-nsoare, –
Dar în loc să-i fie recunoscătoare,
Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze,
Dumneaei, din contra, ţine să dicteze !
Mişu nu e liber nici măcar un pas,
Toată lumea vede că l-a dus de nas.
Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput
Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut.
Seara, când o cauţi, pleacă la cucoane,
Ziua se ocupă numai cu romane,
Iar bucătăreasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mână, până când şi cheia
De la magazie şi de la dulap, –
Care va să zică şi-a făcut de cap.

Alţii spun că Zoe, la madam Lipan,
A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, –
Flutur de saloane, mare puşlama.
Că-ntre ei desigur exista ceva,
Fi’ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate
A scăpat o vorbă la madam Stamate:
„Ah, ma chere, ce nobil şi distins băiet !…”
Iar madam Stamate n-a ţinut secret,
Şi-i destul să afle câteva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a făcut pesemne lui o anonimă
Unde iscălise doar atât: ,,Cu stimă…”
Şi-i scria acolo – spun din auzite –
Că ,,madam Popescu prea se compromite…”
Dar el n-a citit-o, nefiind francată.
Şi-a trecut şi asta.
În sfârşit, odată
Trebuind să plece Mişu la Vaslui
Pentru nişte case, – un amic de-al lui,
Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila
Să ia trenul numai până la Chitila
Şi să stea acolo tocmai timpul strict,
Ca să-i poată prinde în flagrant delict…
Că venind Popescu şi văzând lumină,
A intrat în curte tocmai prin grădină
Şi bătând la uşa care dă-n salon,
Cineva din casă i-a strigat: „Pardon !”

Zoe sta de vorbă, nici nu s-aştepta
(Că era devreme… zece şi ceva)
Şi crezând că-i mâţa sau vrun alt ecou,
Când văzu că-i Mişu, a rămas tablou,
El păru deodată foarte încântat.
– Mă iertaţi – le zise – că v-am deranjat !…

Puse-apoi paltonul peste geamantan
Şi venind cu-ncetul către Damian
Care sta să plece, zise: – „Bună seara.
(Damian atuncea s-a făcut ca ceara.)
Nu mai staţi de vorbă? Poate că ţi-e somn…
Te grăbeşti prea tare, mult stimate domn !”
Şi zicând acestea cu o voce calmă,
Vru să-l ia de guler şi să-i dea o palmă.
– „Domnule Popescu… nene ! stai un pic…
Pe parola noastră că n-a fost nimic !…
Damian, săracul, nu ştia ce zice, –
Dar găsind la urmă un moment propice,
Când văzu că treaba tot mai rău se-ncurcă,
A fugit…
Iar soţii se certară furcă.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „dragă”,
Socotind că astfel va putea s-o dreagă,
Dar la urma urmei, ca să-l deie gata,
A-nceput să facă, ea, pe supărata.
Că odinioară l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic…
Şi-ntorcând o clipă capul îndărăt,
I-a strigat din uşă: – „Te-ai prostit di tăt !…”

*

Toate astea însă n-au nici un temei,
Că nu ştie nimeni ce-a fost între ei.
Vineri toată lumea a putut să-i vadă
Amândoi alături, braţ la braţ, pe stradă…
Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia
Când s-a dus să-i ceară un model de şorţ?…
Că madam Popescu nu mai dă divorţ.