În curând
Terra! Terra!

Ca Phoenix, pasărea măiastră,
Tu din cenuşa-ţi re-nviezi;
Necontenit în zare-albastră,
Tot mai strălucitor te vezi!

O! Ideal! divină torţă!
Tu ne-ai condus prin întuneric;
Un pas să facem n-aveam forţă
Făr-de reflectul tău feeric!

Pierdeam al minţii echilibru
Pe mările făr-de liman,
Eu, iritabilul felibru,
Profet al genului uman,

De n-ai fi fost tu, Tramontana,
Făr, de scăpare cunoscut…
Vai! omenirea fu, sărmana!
Ca un corăbier pierdut!

Pierdut, da! însă totdeauna.
Luptând cu-acelaşi dor şi foc,
Bravând cu plâns şi râs furtuna
Cu-aceleaşi gânduri de noroc!

Văzând un val ce îl înghite
Un orizont din nou deschis,
Ce, clar şi sincer, îi promite
A-i isbândi eternul vis,

Sclipit-ai sfântă stea polară,
Cu raze de speranţă pline,
Felibrilor ce te cântară,
Rapsozilor-profeţi… şi-n fine…

Dar pesimiştii vin să-mi zică;
„Închipuire or miraj!
Noi nu mai credem în nimică,
Noi, am pierdut orice curaj!

Tu Tramontana-ţi strălucită
Şi-acel liman nu sunt, poete,
Decât oaza-nchipuită
De ochii îmbătaţi de sete.”

Să vie! Pe felibru-ntrebe-l
Când vom sosi limanul?… Când?
Felibrul, sigur ca şi Bebel,
Le va răspunde: „În curând!