Caută
Close this search box.

Ifosul cocoșului

Din câte mii de lighioane lasat-a Dumnezeu prea sfântul
Sa umple pururea pamântul,
Sunt unele cu mintea seaca si care cred ca, fara ele
Sub soare , luna si sub stele,
Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea sa fie:
N-ar mai ploua, n-ar mai bate vântul, n-ar creste iarba pe câmpie;
În pârga n-ar mai da caisa si mierea-n stupi ar fi amara;
N-ar înflori prin grâne macii si n-ar mai fii nici primavara…

Asa, un biet cocos, odata, de-asemenea sarac cu duhul,
Al carui “cutcurigu” lung abia-l mai cuprindea vazduhul,
Adeseori strângea-mprejuru-i întreg norodul de gaini,
Nu numai câte-avea-n ograda, dar si pe cele din vecini
Si, socotindu-se puternic din cale-afara si-ntelept,
Cu ifose fara pereche, zicea, batându-se în piept:
– Gaini, va dati seama voi oare,
Ca de la om si pân-la vierme, de la copac si pân-la floare,
Tot ce respira si se misca, primeste viata de la soare?
Ei, bine, daca stiti aceasta, nu-i de prisos sa stiti ca eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Si, daca eu n-asi fi pe lume, nici soarele n-ar fi pe cer!…
Într-un cuvânt, e drept a spune ca-n fiecare dimineata,
Eu sunt daruitor de viata,
Ca, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vraja plina,
Rasare soarele din noapte, sa dea caldura si lumina…
Ca la un sfânt deci se cuvine
Sa vina în genunchi la mine
Toti cei în viata, sa se-nchine…
Si, dac-ar fi sa mor vreo-data, eu zic sa va fereasca sfântul,
C-atunci s-ar prapadi pamântul!…

Gainile, privind la creasta cocosului, aprinsa, – para, –
Ca-n fata unui zeu puternic, îngenunchiate, se-nchinara…

Dar, în aceiasi zi, pe seara, gasind o cada cu vin rosu,
Bau din ea cu-atâta sete, ca turta s-a-mbatat cocosu’…

A doua zi, – când peste lume nici nu mijise zorile
Si somn adânc, fara prihana, dormeau sub roua florile, –
Gainile, cu spaima-n suflet, cu ochii plânsi, cu cap nauc,
Cautându-si zeul, îl gasira într-o gradina, sub un nuc,
Pe niste fân dormind – butuc…

Îl zgâltâira, sa se scoale, sa reaprinda soarele,
Dar pe cocos, de bautura, nici nu-l tineau picioarele…
Atunci gainile-ngrozite de-a lor nemilosliva soarte,
Închisera si ele ochii, gatindu-se-n sfârsit de moarte…
Statura astfel multa vreme, dar, mai vioaie, o gaina
Deschise ochii si, departe, zari o geana de lumina:
Parea ca geana creste-ntr-una… Apoi, spartura unui nor
Se-auri cu foc, de parca era o gura de cuptor
Si, dupa câteva minute, cu vâlvataia lui grozava,
Pe gura de cuptor, de-odata trasni soarele în slava!…
Atunci gainile vazura, cu negraita bucurie,
Ca minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flacari scrie
Pe bolta cerului albastru:

“Sunt multi aceia cari-în lume, îsi trâmbiteaza larg cuvântul,
Ca, fara eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pamântul,
Ca n-ar mai fi apus de soare, nici rasarit, nici dimineata,
Ca s-ar lasa eterna noapte pe toate câte sunt în viata…

Si totusi, prin puterea sfânta, decât a tuturor mai mare,
Pamântul pururi se-nvârteste si soarele mereu rasare.

Categorii poezii: