Icoanei

Împins mereu către păcate
Un suflet trist mi-au dat părinţii —
Bolnav de dorul clipei moarte
Şi ars de flacăra dorinţei.
Dar tu mi-ai luminat de-a pururi
Al nopţilor convoi tăcut,
Icoană scumpă, — şi cu tine
Mi-ai dus norocul în trecut.

La tine-şi caută, sfioase,
Un adăpost în clipe grele,
Speranţele mângâietoare
Şi toate visurile mele…
Uşoare zboară către tine,
Cum zboară fluturii uşori
Spre floarea tăinuită-n umbră,
Spre cea mai dulce dintre flori…

Tu, cea dintâi, mi-ai dat putere
Să sfarm zăgazurile minţii
Când mi-ai sădit în piept ispita,
Fiorul tainic al dorinţei.
Şi coborând în ochii-mi tulburi
Adânc, privirea ta de sfântă,
Mi-ai dat belşug de viaţă nouă
Şi iubitoare mi-ai zis: cântă!…

Acum sunt singur. Eşti departe,
Nepreţuita mea comoară…
Dar vii în ceasul mut al serii
Când liniştea din cer coboară,
Şi văd cum genele plecate
În tremur necurmat le mişti,
Întunecând surâsul gurii
Cu noaptea ochilor tăi trişti.

Zadarnic pizma altor inimi
Ne-a despărţit atâta vreme,
Că ochii nu mai vor să plângă
Şi gura uită să blesteme:
Simt umbrele ce mă-nconjoară
Că nu m-apasă atât de greu
Când luminezi, icoana scumpă,
Altarul sufletului meu…